Printre calităţile (vreţi virtuţile? fie virtuţile!) poporului român, invocate ori de cîte ori se iveşte la orizont o vizită, o sărbătoare, o simplă comparaţie, se enumeră - de la geto-daci şi Herodot pînă la românii contemporani şi unii istorici aşijderea - curajul, vitejia, ospitalitatea, toleranţa. Calităţi reale, care nu includ, fireşte, şi curajul de "a o da anonimă" în comedia clasică O scrisoare pierdută sau în comedia post-modernă Armagedon, nici vitejia minerească în raport cu ochelariştii, nici ospitalitatea în condiţii de sărăcie lucie, nici toleranţa în condiţii de partid advers etc. Dar aceste virtuţi funcţionează (bineînţeles, cu intermitenţe istorice, sociale, psihologice) şi la alte popoare. Aveam, de pildă, o părere excelentă cu privire la ospitalitatea grecească. Acum vreo douăzeci de ani, aflîndu-mă la Atena, întrebam pe cîte un necunoscut de o adresă, iar acesta mă poftea în maşina lui şi mă conducea pînă la adresa cu pricina. Iar acum? Tot grecii au iniţiat un obstacol în primirea românilor la graniţa lor, şi tot grecii (preoţii ortodocşi, toleranţi, vezi bine) l-au cam scuipat pe papa cel catolic... Eclipsă de ospitalitate? Posibil. Nu-mi amintesc să fi fost invocată o virtute (aproape neîntreruptă), şi anume înclinaţia spre histrionism.

N-o pomeneşte nici Herodot cu privire la geto-daci, n-o pomenesc nici istoricii contemporani; dacă greşesc, îmi cer scuze celor din urmă, printre care şi simpaticului Adrian Cioroianu, coleg de rubrică la Dilema. Ne place aşadar să jucăm roluri, să ne deghizăm, să interpretăm personaje. Epoca socialismului victorios (!) a exacerbat histrionismul la români. Prin faţa lui Nicolae Ceauşescu, a soţiei sale şi a camarilei comuniste defilau, de sărbători (iar sărbători erau cam în fiecare săptămînă), ecvestru sau pedestru, Burebista, Ştefan cel Mare, Mircea cel (la fel de) Mare, Mihai Viteazu, Bălcescu,