Ajuns incognito în insula feacilor, după ce ,,inima-i fu bântuită de mari suferinţe'', Ulise este primit cu fast regal la curtea lui Alkinoos. În cinstea înaltului oaspete cu identitate necunoscută, regele dă un banchet la care mesenii râd, umplându-şi cupele. Şi-n acest timp, aedul orb Demodokos cântă acompaniindu-se la chitară. Orbul, inspirat de muze, povesteşte cearta dintre Ulise şi Aiax pentru armele lui Ahile căzut în luptă. Şi pe când fruntaşii feaci ascultă cu încântare, Ulise, răscolit de amintiri, nu-şi poate stăpâni lacrimile; spre a nu fi văzut, el îşi acoperă chipul cu mantia. Regresiunea în timp şi spaţiu îi provoacă nostalgii. Nimeni, cu excepţia regelui, nu observă plânsul oaspetelui. Aedul continuă să cânte fapte petrecute la Troia: şi din nou, retrăind trecutul, Ulise plânge. Regele văzând suferinţele eroului, opreşte banchetul şi îi invită pe comeseni să participe la un concurs atletic unde Ulise îşi dovedeşte măiestria. După concurs se revine la banchet. De data asta, aedul ,,începe şi-o altă frumoasă cântare'' despre iubirea dintre Afrodita, soţia lui Hefaistos, cu Ares. Ascultându-l pe poet, Ulise se bucură laolaltă cu ceilalţi comeseni, dar, cum s-a terminat cântarea, el îl roagă pe Demodokos să povestească despre calul troian construit de ahei şi cum, după introducerea lui în cetate, oştenii greci au distrus Troia. Aedul îi îndeplineşte dorinţa, iar lui Ulise lacrimile îi curg şiroaie. Acum regele Alkinoos, intrigat, îl opreşte pe cântăteţ şi îi cere imperativ necunoscutului să-şi spună numele şi să explice ,,ce te-a stârnit la atâtea suspine auzind despre soarta/ care-au avut-o danaii, argivii şi Troia măreaţă?'' Ulise nu se mai poate eschiva, îşi declină identitatea şi îşi începe povestirea care constituie partea centrală a Odiseei lui Homer.

Ulise este un nostalgic: nostalgia este un cuvânt compus din două cuvinte greceşti: nos