Teatrul şi dansul s-au interferat şi potenţat reciproc din totdeauna. Punerea în lumină a acestei trainice şi complexe iubiri dintre cele două arte a devenit însă o constantă în politica culturală din ultimii ani a Teatrului Odeon. În actuala stagiune, acest deziderat s-a concretizat prin organizarea unor gale de balet, desfăşurate aproximativ odată la două luni, la care au participat însă nu numai dansatori ci şi actori.

În prima gală, din luna octombrie 2001, organizată de Răzvan Mazilu - pe care am consemnat-o pe larg - şi în cea de a treia gală, din ianuarie 2002, pusă în scenă de Sergiu Anghel, mariajul celor două moduri de expresie scenică s-a dovedit a fi mai strâns şi în consecinţă mai armonios. Nu acelaşi lucru s-a petrecut însă şi la gala lunii decembrie, coordonată tot de Răzvan Mazilu, când textul rostit de actori (rămas anonim în program) şi mişcarea prin care s-au exprimat dansatorii aveau prea puţine puncte de tangenţă şi, în bună parte, nici nu erau egale valoric. Ştiinţa regizorului, ca şi cea a coregrafului, constă, între altele, şi în modul cum ştie să-şi aleagă interpreţii. În plus, recitalul a pornit de la un accident tragic al naturii umane - anii de nebunie ai lui Vaslav Nijinski. A fost singura faţetă a personalităţii acestuia, evocată astfel unilateral şi reducţionist, în câteva texte. Atât i s-a părut important de subliniat, tânărului regizor, din uimitoarea artă interpretativă şi din înnoitoarea viziune coregrafică a acestui adevărat mit al dansului secolului XX? În continuare, textele alese pentru recital au mers pe aceeaşi temă a nebuniei, care în nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri nu avea nici o legătură cu tematica dansurilor care urmau.

Şansa oferită artei dansului de Teatrul Odeon, de a ieşi mereu la rampă cu alte creaţii coregrafice, în chiar inima târgului, trebuie luată în consideraţie cu toată seriozitatea,