Sub un titlu incitant, aproape misterios, Destinul unei întâlniri, a cărui deschidere este însă pe dată închisă de un subtitlu nu mai puţin incitant, Marcel Proust şi românii, Cornelia Ştefănescu, binecunoscută exegetă a lui Proust şi, în mod special, a receptării lui Proust în România, ne dă o carte (Editura Elion, Bucureşti, 2001) pe care o aşteptam de multă vreme şi care răspunde atât dorinţelor unui public mai larg, iubitor al operei lui Proust, cât şi unor exigenţe academice.
Este rezultatul unei vieţi de pasionată cercetare de istoric literar într-un domeniu pe cât de important pe atât de puţin explorat: relaţia dintre "Marcel Proust şi românii", sintagmă încăpătoare prin care Cornelia Ştefănescu desemnează atât o seamă de circumstanţe biografice - urmărite în textura lor cea mai fină - care îl pun pe Proust într-o legătură mai mult sau mai puţin strânsă cu românii, cât şi modificările, "evenimentele" semnificative care au loc în critica şi literatura română în urma contactului cu opera proustiană. Ambiguitatea - fără îndoială voită, cu trimitere poate şi la destinul personal al autoarei - din titlu şi subtitlu se dovedeşte, la lectura cărţii, îndeajuns de funcţională, nu total însă, căci cred că mai utilă ar fi fost totuşi menţinerea maximei deschideri prin renunţarea la subtitlu.
Acesta pare a da o sugestie de instalare în plan exclusiv biografic, sugestie întărită atât de amplul text de pe coperta a patra, extras din opera contesei Anna de Noailles, prin care aceasta îi face un portret omului Proust aşa cum l-a cunoscut ea, cât şi de întreaga primă jumătate a cărţii, analiză mai aprofundată decât tot ce s-a mai făcut pe această temă şi care demarează în forţă, cu argumente spectaculoase luate din corespondenţa lui Proust cu prietenii şi cunoscuţii săi români.
În centrul centrului se află cei doi fraţi Bibescu, Antoine şi Emmanuel,