Cînd un membru al unui partid de stînga îşi ia zborul tocmai la extrema cealaltă, la dreapta (sau viceversa), nu prea mai ai la ce să te aştepţi. Nu se întoarce el înapoi la stînga, aşa cum şi cazul invers este oarecum clasat, nu face el un zbor atît de lung ca să revină, decît dacă nu-i pasă de expresii ironic-mustrătoare ca: "stînga-mprejur", "culmea oportunismului", "labilitate politică" etc. Este şi obositor să treci de la o extremă la alta şi înapoi fără să oboseşti, fără să-ţi atragi dispreţul spectatorilor şi fără să ţi se facă lehamite de propria subtilitate. Asta, cînd, alături de insigna de parlamentar, mai ai la butonieră şi un pic de onoare. Meditam la aceste alergări de cursă lungă, asistînd la desprinderea cîte unui politician de partidul de care părea legat pe vecie; deplîng soarta celui care-şi pierde partidul-mamă, dar şi pe cea a partidului care-şi pierde fiul-membru fără speranţa de a tăia cîndva viţelul cel gras. Unde se va duce, de pildă, domnul Ilie Neacşu,

editorul unei publicaţii xenofobe de linia întîi şi, pînă mai ieri, unul din stîlpii de bază ai Partidului România Mare, după ruperea lui de formaţia căreia i-a dat substanţă şi de la care a primit substanţă? Cu ideologia cărui partid ar putea să intre în convergenţă ideologia celui mai important susţinător al domnului Corneliu Vadim Tudor? Ei s-au potrivit de minune, iar acum nu se mai potrivesc, ba chiar unul îl face pe celălalt "trădător", iar celălalt îl face pe primul "dictator". În urma unui schimb de termeni atît de categorici, e greu să te lipeşti la loc, să revii la matcă, să faci abstracţie de duritatea desprinderii. Dacă eterna ţintă a domnului Neacşu, Moses Rosen (de altfel, ţinta i-a unit pe preşedintele şi vicepreşedintele de pînă mai ieri ai PRM), ar fi creat un partid, domnul Neacşu ar fi emigrat poate în partidul regretatului şef de comunitate, întrucît, după sp