O aştept pe Iulia, pe peronul gării din Craiova. Vine special pentru vernisajul expoziţiei de fotografie, aşa că, după prînz, trebuie să fim la Muzeul de Artă. Trenul soseşte, ca-n Japonia, la ora fixată, şi are vagoane albastre şi vechi, ca şi trenul cu care am venit eu la Craiova, pentru prima dată. Într-un fel se vorbea în orăşelul din Muntenia în care copilărisem - şi în care Gigi, vecinul, îmi cînta, de cîte ori mă vedea: M-a făcut mama oltean, pînă-mi veneau în ochi lacrimi de ciudă! - şi în altul vorbeau oamenii după ce trenul a trecut, miraculos, chiar dacă pe un pod, Oltul. Rîdeam, împreună cu fraţii mei, auzind cîte-un Fusei acia, la noră-mea sau Magerie, vino pi colea. Am început să vorbim şi noi aşa, în glumă, dar ceilalţi nu-şi dădeau seama şi ăsta era, de fapt, şpilul! (cuvînt pe care îl folosea tanti Dida şi care mă făcea să mă gîndesc la un fel de şurub din aur). Era caraghios orice ai fi spus! Ca-n întîia zi de şcoală a lui Saroyan! (Hannah Winter, ce mesteci în gură? întreba învăţătoarea. Gumă, zicea Hannah. Arunc-o la coş!). Teribil de amuzant! De ce rîdeai aşa? mă întreabă Iulia, rîzînd la rîndul ei, în timp ce ne pupăm ţoc-ţoc, pe obraji doar, nu ca altădată, dar cu mult drag, încă. Îi spun cum imitam olteni, cînd eram mic, şi-i zic şi că e ultima zi în care mai pot scrie despre ei, pentru Dilema. Şi ce-ai să scrii? mă întreabă ea, care se fereşte de nivelările oricărei generalizări. Nu ştiu, zic. Cezar voia ceva despre specific regional, cum ne raportăm la ceilalţi, cum ne vedem noi, mai cu seamă cultural vorbind. Hai, mai bine, să-ţi arăt magnoliile! Au înflorit toate pe care le cunosc, în oraşul meu. E o zi absolut năucitoare! Te dor ochii de-atîta frumuseţe! Copaci arhiplini cu flori albe şi roz, parfumul ăsta înnebunitor pe care vîntul îl împrăştie pe străzi - o agresiune suportabilă doar în doi. Cîinii zac la soare, în blănurile lor