În copilărie, mi s-a povestit de multe ori despre faimosul Disneyland, am văzut chiar şi cîteva fotografii într-o revistă americană şi mi-am imaginat de multe ori locul acela ca pe o împărăţie fabuloasă a personajelor din desenele animate cu care abia dacă mă familiarizasem din meschinele programe de cinsprezece minute ale "Albumului duminical". M-am întrebat de ce nu există şi la noi un parc de distracţii, deşi nu ştiam ce-ar putea presupune aşa ceva: Roata Mare din parcul Herăstrău sau, poate, "balerina" de la Venus care îşi învîrte fusta ameţitor şi, pe care o poţi vedea o singură dată pe an, vara, la mare. Apoi, am aflat că Disneyland n-avem, pentru că acesta este doar un produs al decadenţei capitaliste, în schimb avem un orăşel al nostru, al copiilor - loc mult mai instructiv şi mai adecvat pentru "tinerele mlădiţe", unde putem merge doar dacă sîntem cuminţi şi acolo ni se permite să facem orice. Prima dată cînd am fost, într-o plimbare cu şcoala, încolonaţi doi cîte doi, în orăşelul făgăduit de "tovarăşa" încă din clasa I, am rămas fascinată. Într-adevăr nu erau şoriceii Mickey Mouse şi răţoii Donald care să te oprească pe stradă şi să te salute aşa cum văzusem în revista aceea americană, în schimb puteai cumpăra vată pe băţ, mere glazurate şi pufuleţi de la nişte căsuţe în formă de măr, pară şi buburuză, te puteai da într-o sumedenie de căluşei, lanţuri şi maşinuţe, toate foarte colorate, puteai face o plimbare cu un trenuleţ al copiilor, cu şine adevărate şi cu gară adevărată, în jurul orăşelului care, desigur, mi s-a părut aproape la fel de mare ca Bucureştiul. Mulţi ani am rămas cu imaginea aceea pestriţă, un amestec de elemente de bîlci cu frînturi dintr-un basm, întipărit în minte, cu nostalgia "căsuţei cu surprize" în care erau oglinzi fermecate care te arătau ba foarte gras, ba foarte slab şi cu frustrarea pe care mi-o provocase atunci "tagada",