Mai multe volume de proza (Povestiri cu strada depozitului – 1985, Insemnare despre anii din urma – 1989, Decembrie, ora 10 – 1997, Insula de vara – 1999), un volum excelent de eseuri, Valahia de mucava (1996), un premiu al Uniunii Scriitorilor si mai multe premii ASPRO, iata palmaresul lui Daniel Vighi. A scris proza, dupa cum marturisea undeva, dintr-o foame de epic. A fost mult mai putin preocupat de textualism, in raport cu alti colegi de generatie.
De dragul formularilor memorabile, mi-am construit inainte de acest interviu, urmatoarea fraza despre literatura Banatului: daca Adriana Babeti este „strategul“, aflat la jumatatea drumului dintre teorie si proza, si marea amazoana, implicit, incerta ca specie si gen, daca Mircea Mihaies este teoreticianul pur singe, atunci Daniel Vighi e prozatorul autentic. Insa cum adesea formularile sint schioape si exclusiviste, am realizat ca aceasta lista banateana este mult mai complexa si complicata si ca ar trebui sa mai adaug inca cel putin trei scriitori pentru care am o admiratie desavirsita: Serban Foarta, Viorel Marineasa si, obligatoriu, Livius Ciocarlie. Cert este ca provincia produce grupuri mai sudate, personalitati mai putine ca numar, dar mai vizibile, avind fiecare un rol foarte bine precizat.
Premiant si corigent totodata
Cind vine vorba de Banat, inaintea fiecarui interviu citesc obligatoriu citeva pagini din cartea Piper pe limba a lui Robert Serban. O intrebam pe Adriana Babeti, inspirindu-ma din aceeasi sursa, despre heirupismul din copilarie si de mai tirziu. Dumneavoastra vorbiti in cartea lui Robert de gasca si subordonare. Mai mult, de o placere a subordonarii. Ce a ramas din aceasta placere si in ce fel v-a avantajat si dezavantajat de-a lungul vietii?
Mai nimic nu a ramas din placerea aceea dintii cu gasca si subordonarea. Lecturi pentru copii
