Mireasma, duhoare, aroma, parfum, putoare, olfactie, abur. De la nastere ne miscam in atmosfere placut sau urit mirositoare: lumea miroase, ca un acvariu, a viata, placere si moarte. Deja la inceput, in acvariul divin, ne-am fi pierdut unii de altii daca nu ne-am fi putut mirosi, am fi trecut nepasatori pe linga hrana daca nu ne-ar fi ademenit aroma ei, ne-ar fi inghitit dusmanii daca nu ne-ar fi dat de stire nasul. Stiinta actuala ne invata ca la inceput a fost mirosul.
Inainte de a-si putea vedea mama, copilul ii gaseste sinul: nasul il ghideaza. La numai trei zile de la nastere, tot dupa miros, el isi recunoaste mama si o distinge de straini. Mai tirziu, ajungem sa cunoastem lumea adulmecindu-i inconstient miresmele; nasul separa binele de rau, utilul de daunator, placerea de durere.
In 1754, in plin secol al revolutiei olfactive, abatele si filozoful Condillac imagina un experiment prin care sa demonstreze ca intreaga noastra cunoastere provine din datele senzoriale. Sa ne inchipuim o statuie, spune el, care nu dispune decit de miros, cel mai primitiv dintre simturi. Prin experiente succesive, invatind si recunoscind mirosurile, comparindu-le si ordonindu-le, dorindu-le sau temindu-se de ele, statuia dobindeste treptat toate facultatile sufletului si devine o persoana. Ce-i drept, inca este convinsa ca mirosurile ce-i adie pe la nari nu sint decit propriile sale maniere de a fi; abia tactilitatea ii va releva existenta lumii exterioare.
O jumatate de veac mai tirziu, medicul Cabanis critica teoria lui Condillac drept intelectualista. Dupa el, instinctul ne conduce viata; sexualitatea ne dicteaza antipatiile si simpatiile prin intermediul mirosului corporal. „Fiecare specie, ba chiar fiecare individ raspindeste un miros particular; acesta se constituie in jurul individului precum o atmosfera de emanatii animale ce se modifica