S-a stins din viaţă la mijlocul lui ianuarie un mare scriitor spaniol, laureat al Premiului Nobel în 1989, Camilo José Cela. Curînd după debutul cu un volum de versuri aflat sub semnul lui Góngora, a fost perceput ca un stilist surprinzător de stapîn pe mijloacele artei literare, iar nu mult după aceea, cînd a publicat romanul Familia lui Pascual Duarte (1942) şi Călătorie în Alcarria (1945), s-a impus, în atmosfera rigidă de după războiul civil ca un scriitor cu o incontestabilă vocaţie a adevărului de substanţă, în stare să spargă crusta retoricii oficiale tocmai pentru că, posedînd secretele tehnice ale "retoricii", refuză să se alăture, printr-o angajare îngustă, uneia sau alteia dintre cele două tabere, fie prin propagandă pentru "învingători", fie prin pamflet împotriva triumfalismului găunos. A simţit, în anii aceia de lipsuri şi frustrări, cu instinctul sigur al artistului incoruptibil, că adevărul vieţii depăşeşte opoziţiile maniheiste şi că în societatea spaniolă postbelică nu existau "învingători" şi "învinşi", ci toţi spaniolii erau nişte convalescenţi în căutarea izvoarelor profunde ale unei reconcilieri ce avea să se petreacă peste decenii sub egida monarhiei. Cele două romane care pun premisele acestei reconcilieri, concentrîndu-şi atenţia asupra stratului profund al societăţii spaniole, mediul rural în Pascual Duarte şi cel urban în Stupul (cunoscute şi cititorului român, în versiunile Anei Vădeanu şi respectiv Ioanei Zlotescu), au recuperat valorile a căror lipsă se simţea cel mai acut în acele momente: prospeţimea, autenticitatea (chiar sub formele unei elementarităţi brutale), într-un cuvînt adevărul.
Scrierile lui Cela nu răspundeau însă numai unor necesităţi spaniole. Pascual Duarte este înrudit strîns cu Străinul lui Camus, prin singurătatea disperată a personajului care nu ştie să-şi valorifice aspiraţia ascunsă la solidaritate, şi