Sa recapitulam mai intii treptele cunoasterii olfactorice: tranzitiva-intranzitiva-reflexiva. Statuia lui Condillac mirosea lumea, animalul miroase a sine, omul isi simte propriul miros. Lenjeria, locuinta, orasul insusi miros a mine si a ai mei. Pentru noi este „mirosul de cuib“, cum il numesc psihologii; pentru ceilalti, „miros de grajd“. Impregnindu-se in lumea inconjuratoare, mirosul trupului imi extinde eul, ia in posesie lumea sau doar o domesticeste, imi delimiteaza, ca si la animale, teritoriul: aici e acasa. Si mirosul sau ma linisteste inconstient, ca o aura protectoare. Nici un pericol nu ma poate paste aici.
O camera la Grand Hôtel din Baalbek, la inceputul secolului trecut. Marcel nu poate sa adoarma: camera miroase a vetiver si toate simturile ii sint in stare de alarma. Ar vrea sa-si tina respiratia, dar mirosul strain ii invadeaza narile. Orice riposta e inutila; citadela eului e lipsita de aparare in fata unor inamici necunoscuti. Universul insusi dispare. Copilul isi doreste moartea. Si atunci intra in camera bunica; eului, ghemuit intr-un ungher al trupului, i se deschid, din nou, lumi infinite.
Sinele olfactiv este fragil si, de aceea, conservator. Principiul sau aproape aprioric spune: tribul propriu miroase intotdeauna bine, cel strain, rau. Un experiment repetat cu tricouri purtate a demonstrat fara putinta de tagada ca ne recunoastem olfactiv partenerul si ca mirosul trupului sau ne place, spre deosebire de cel strain. Biologii explica fenomenul printr-o compatibilitate genetica a sistemelor imunitare, favorabila perpetuarii speciei; prin intermediul mirosului corporal, ea dirijeaza inconstient alegerea partenerului. Un alt experiment a pus in evidenta ca atit germanii, cit si japonezii asociaza (doar) mirosurile persoanelor apropiate precumpanitor unor amintiri placute. Iar daca mirosul de acasa, respiratia propriei locuint