De foarte putin au nevoie unii scriitori flegmatici, directi, ba chiar impertinenti – acesti Cetateni Francezi mereu circotasi – pentru a trece de partea cealalta a societatii, aceea criticata la bun inceput, imbratisata apoi de indata ce trufasa-i distanta este anulata de materne mingiieri. Cu o precizie infailibila, cei mai acerbi demolatori ai Sistemului devin repede, vorba cuiva, suspect de acomodati cu balaurul si profita cit se poate de pe urma lui.
De regula Amélie Nothomb invita cititorul la lecturi putin solicitante, scurte, dar diegetic foarte bine puse la punct. Naratiunile au un ritm alert, curgerea spre deznodamint nu e nicaieri incetinita, aminata, nici macar o banuiala de ambiguitate nu se poate sustine. Claritate maxima – pasul spre inconsistenta este aproape. Si, iata, el tocmai a fost facut.
Pe masura ce romanele Améliei Nothomb se scurteaza, retorica se minimalizeaza si sintaxa se subtiaza, tematica se aglomereaza. Cea mai citita romanciera franceza a momentului confectioneaza arme cu gloante de cauciuc, atinge cu ele cititorul si-i ofera, precum orice companie de productie profesionista, produsul la care l-a obisnuit sa se astepte.
Ultimul sau roman poate fi citit ca o tragedie a occidentalului contemporan. Numai ca avem de-a face cu un produs de larg consum, un pachet de chipsuri cu gust de friptura sau o racoritoare cu aroma de nectar de caise. Pentru a parafraza paradoxul publicitar enuntat de Frédéric Beigbeder in romanul sau de succes 99F, motto-ul autoarei trebuie sa fie: „sa nu-ti consideri clientul un timpit, dar nu uita niciodata ca de fapt nu e decit un timpit“.
Avem, asadar, posibilitatea unei lecturi „intello“, in care-l vom recunoaste probabil pe Dostoievski din monologul lui Ivan Karamazov sau din Dublul, ambalat in vid, alaturi de Samuel Beckett din Asteptindu-l pe Godot („Vous croyez toujou