Se ştie că lumea modernă şi postmodernă a dovedit un interes acut pentru jurnal, pentru confesiunile artiştilor în special, forme ale scriiturii de grad secund în care naratorul se suprapune actantului iar referentul tinde să fie chiar conţinutul stărilor de conştiinţă ale celui care scrie. "Pactul autobiografic" instituie astfel un spaţiu estetic marcat în chip decisiv de tribulaţiile şi avatarurile afective ale eului ce se dezvăluie pe sine, cu mai multă sau mai puţină sinceritate şi autenticitate; în cazul jurnalului eul devine, în mod concomitent, obiect şi subiect, desfăşurând în acestă "duplicitate" estetică şi ontologică o tentativă de recuperare a trăirii prin transferul ei în expresie. Evident, mereu persistă un decalaj apreciabil între timpul trăirii şi timpul mărturisirii, decalaj care diminuează şansele unei transcrieri fără rest a stărilor sufleteşti, aşa cum s-au cristalizat ele, în fluxul conştinţei. Cine este cel care spune eu într-un jurnal? E într-adevăr instanţa moral-scripturală autentică a autorului? E un alter-ego? O fantasmă venită din abisurile subconştientului? Un rol mai mult sau mai puţin autentic? O mască mincinoasă? Un supra-eu care cenzurează adevăratele impulsuri ale fiinţei, acordându-le credit doar celor cosiderate convenabile şi eliminându-le sau cosmetizându-le pe cele neplăcute, inavuabile?
Sunt câteva întrebări pe care le suscită această specie literară hibridă, la limita dintre spaţiul ficţiunii şi al nonfictivului. La aceste întrebări încearcă să răspundă Mircea Mihăieş în cărţile lui. De veghe în oglindă, de pildă, e o carte demnă de interes atât prin meditaţiile eseistului asupra unor jurnale celebre (Stendhal, Tolstoi, Musil, Virgina Woolf, Gombrowicz, Gide, Camus, Maiorescu, Radu Petrescu), cât şi prin notaţiile jurnaliere proprii, ce vădesc un ascuţit simţ al autoscopiei, sinceritate în expresie şi o fină capac