De multe ori, răsfoind cărţi alcătuite din articole mai vechi sau mai noi, apărute mai întîi în presa literară, îţi vine să te întrebi, la ce bun autorii lor s-au gîndit să le adune într-un volum. Acesta nu este însă, nici pe departe, cazul Valsului pe eşafod al lui Vitalie Ciobanu. De astă dată avem de-a face cu o carte care se citeşte cu sufletul la gură, o culegere de eseuri, cronici şi fragmente de jurnal ce reuşeşte să trezească interesul cititorului încă de la primele pagini (cele "de antren") şi să-l menţină la cote ridicate pînă la sfîrşit. Pentru cine este familiarizat cu stilul tranşant şi persuasiv al criticului de la Contrafort, faptul nu este de natură să surprindă. În plus, în eseurile de aici regăsim preocupări mai vechi ale autorului, teme, obsesii, întrebări, prezente şi în precedenta sa carte Frica de diferenţă (1999), toate axate pe chestiunea delicată a identităţii (nu doar) culturale, care capătă conotaţii multiple în cazul intelectualilor din Moldova de peste Prut. O posibilă bază de discuţie în acest sens, ne oferă următoarea afirmaţie a criticului, extrasă dintr-una din cronicile sale: "Printre faptele cu adevărat importante ale vieţii literare, o carte continuă să reprezinte dovada cea mai sigură a viabilităţii culturii, şi argumentul ar suna liniştitor, dacă în condiţiile vitrege de azi, pentru noi, el nu ar ascunde o conotaţie amară: dar şi reduta de pe urmă." Caracterizare indirectă - mai este oare nevoie să precizăm? - a propriului său demers, constatarea lui Vitalie Ciobanu nu lasă nici o umbră de echivoc în ceea ce priveşte semnificaţia acestui "vals" trist. În alt loc autorul vorbeşte despre "lobotomizarea" înfăptuită de sovietici, de asasinarea memoriei istorice şi subminarea identităţii naţionale româneşti, pledează pentru gîndirea eliberată de clişee şi îşi exprimă opţiunea fermă pentru valorile democraţiei europene. Discursul