Opinia publica reactioneaza violent de fiecare data cand este reluata problema copiilor abandonati si institutionalizati. In primii ani de dupa Revolutie, ziaristii occidentali "vanau" subiectele legate de copiii gasiti in salile de asteptare ale maternitatilor, copiii internati in leagane mizere, tinuti legati de pat si hraniti ca animalele, copiii abuzati si batuti de "infirmierele" din centrele de plasament, sugarii vanduti si negociati ca oricare alta marfa. Ani intregi Romania a fost perceputa si judecata in exterior plecandu-se de la aceste materiale, difuzate cu incrancenare parca pe canalele de televiziune europene. Ne-am saturat, intr-un fel, sa mai auzim de ei. "Romania este mai mult decat aurolacii si handicapatii din leagane", incercam sa spunem celor care vor sa ne asculte. Si, totusi, problema acestor copii este departe de a fi rezolvata. Cu toate ca sunt poate o piedica, dintre multe altele, in calea mult-visatei aderari la structurile europene, ei nu pot fi ascunsi sub pres. Nu ne putem preface ca nu exista. In "topul" tarilor cu cel mai mare numar de copii abandonati, Romania este situata alaturi de tari sarace ca Etiopia, Rwanda, Chile. Nu ar trebui insa ca autoritatile sa se simta jignite, ci sa ia masuri pentru normalizarea situatiei si intelegerea faptului ca nu acesti copii sunt o piedica in drumul Romaniei spre U.E., ci felul in care sunt tratati de catre societate.
Oamenii fara identitate
Mentalitatea omului de la tara, alimentata de campania comunista pentru o crestere spectaculoasa a natalitatii, astfel incat sectiile de lacatuserie, halele Sidexului sau Canalul Dunare-Marea Neagra sa nu duca lipsa de muncitori, au umplut, dupa 1989, leaganele si centrele de plasament. O mare parte dintre acesti copii, fara identitate, lasati de parinti pe pragul maternitatilor sau la usa unor familii instarite, ca in romanele lui Dickens, au aju
