"Meseria e brăţară de aur". Probabil că la un test psihologic, mai toată lumea aşa ar completa cuvîntul "meserie". Vorba asta face, de fapt, o distincţie drastică între cei ce au o meserie şi cei ce n-au. Şi pare că cei care n-au sînt mai săraci. Şi cum săracii îşi doresc, de obicei, să se îmbogăţească (în anumite limite, mă rog), ar părea că toată lumea îşi doreşte, de la început sau de la un moment dat al vieţii, să aibă o meserie. Aşa să fie? N-or fi şi din cei cărora nu le place să se-mpodobească? Ce meserie au brancardierii, aceia care împing patul sau scaunul în spital sau cei care transportă în afara gazonului pe fotbalistul accidentat? Ce "taine ale meseriei vor fi deprins"? Dar vînzătoarea de bilete din chioşcurile galbene R.A.T.B.? Dar distribuitorii de reclame, de ziare, plasatoarele de la teatru, femeile de serviciu, portarii, curierii şi cîţi alţii încă? Am impresia că foarte mulţi îşi doresc numai o slujbă, un job, o activitate remunerată care să le permită să trăiască doar sau să facă şi altceva cu viaţa lor. Pentru multă lume, chiar cu meserii bune, cele opt ore legiuite de muncă sînt doctoria amară; prăjitura vine după. O fi rău? Oare e nefiresc să-ţi doreşti să nu munceşti, să priveşti munca drept un chin de care te-ai debarasa
dacă ai putea? Să fii rentier şi să-ţi permiţi să fii leneş, să studiezi şi să nu profesezi, să citeşti, să mergi la teatru şi la film, să te plimbi, să călătoreşti, să dai la peşte, să te uiţi la televizor, să faci copii şi să te joci cu ei, să stai, să te bucuri (cum?) de viaţă. Să nu fii productiv, să nu faci carieră, să nu intri în competiţie, să nu promovezi. Să trăieşti tot anul ca la 2 Mai. Am auzit de o fetiţă care, la clasica întrebare "Ce-ţi doreşti să te faci cînd o să fii mare?", a răspuns: "Musafir". Ştia ea ceva; sper că i-a reuşit. Oare anormali nu sînt cei care muncesc pe rupte? Cei pentru care me
