In special in ultimul deceniu, se vorbeste tot mai mult despre oportunitatea implicarii regizorilor de teatru in montarile de opera, considerindu-se ca astfel se poate aduce un suflu novator intr-un gen pe care multi il considera inchistat intr-un manierism adesea desuet, apt sa accentueze diferenta dintre modernismul viziunilor teatrale si conservatorismul celor realizate pe scena lirica. Dorinta de innoire a mijloacelor scenice in opera a determinat citeva „tentative“ ale unor regizori de teatru consacrati de a aborda si genul liric, agreat de unii, privit cu destula ironie si scepticism de altii, din convingerea ca este „prafuit“ si foarte greu de scos dintr-un anume automatism schematic. Dar poate tocmai de aceea o asemenea incursiune ar fi determinat, din punctul lor de vedere, o modalitate de a retrezi la viata spectacole ramase undeva in epoci de mult apuse. Daca Andrei Serban a montat, pe mari scene din SUA si Europa, peste 30 de titluri, dintre care o parte s-au bucurat de un succes fabulos (Turandot la Covent Garden, Londra, Povestirile lui Hoffmann la Staatsoper, Viena etc.), altele au fost controversate sau chiar contestate vehement (Lucia di Lammermoor la Opera Bastille, Paris etc.), alti regizori romani de cota internationala au facut doar incercari in acest sens, fara ca genul sa-i intereseze in mod real, ceea ce, de altfel, s-a simtit in maniera in care au „rezolvat“ punerea in scena.
Spre exemplu, Silviu Purcarete a debutat in opera la Viena, unde a montat Roberto Devereux mai mult pentru a schimba „registrul“ intre doua regii de teatru, dar a fost evident ca nu a prea stiut cum sa foloseasca imensa scena de la Staatsoper, solutia fiind… ignorarea spatiului disponibil – un fel de concert costumat care se prea poate sa fi reprezentat si o ironie nedisimulata la adresa genului respectiv. La Opera Nationala din Bucuresti, Alexandru Darie a
