Singurul lucru ciudat din primăvara anului 1990, în afară de acela că de cîte ori băteam un penalti pentru clasa mea a 5-a B mingea zbura vrăjitoreşte, lovea bara transversală şi intra în poartă, era vocea răguşită a fratelui meu mai mare. Mi s-a explicat într-o zi (dădusem iarăşi bară-gol) că domnul acela ce ne zîmbea enorm la televizor nu era nici pe departe ce părea a fi şi că vocea fratelui meu devenea de nerecunoscut într-o adunare de oameni ce strigau cu înverşunare tocmai împotriva acelui mult-iubit-de alţii-indiferent-mie domn. Tot atunci mi s-a descifrat că hazoasa lozincă aţi minţit poporul cu televizorul nu vrea să însemne altceva decît manipulare. Şi cum rezonanţa aceea grunjoasă din glasul fratelui meu mi se părea poate la fel de importantă ca un meci cu 5-A-ul, viaţa mi-a apărut dintr-o dată mai gravă ca niciodată, iar de-a doua zi am început să propovăduiesc clasei marea lecţie de luptă împotriva manipulării. Cruntă îmi fu însă dezamăgirea cînd nici măcar băieţii din echipa de fotbal n-au catadicsit să mă asculte, iar frumoasele fete ale clasei mi-au întors spatele şi au început să mă prigonească cu cele mai urîte priviri pe care mi-a fost dat să le primesc vreodată. Nu m-am lăsat dintr-un temeinic sentiment de ba din contră. Nu mi-am mai îmbrăcat uniforma, n-am mai călcat pe la frizerie. Am vrut să-mi pun un cercel, însă aici buna mea mamă s-a opus. Am continuat totuşi să trag cu urechea la discuţiile cu prietenii ale fratelui meu, m-am dus cu gaşca de pe stradă la mitinguri, am început să citesc articolele politice de prin ziare şi să mă uit la televizor şi la altceva decît la filme, fotbal sau desene.

Pot să spun că mă simţeam bine, şi, atît timp cît cei de a 5-a A veneau la mine cu surprize turbo ca să-i învăţ să dea bară-gol, era chiar minunat. Poate pentru că atunci înverşunarea a fost prea mare sau poate pentru că unele lucruri sînt