Primul anunt asupra adoptarii de catre guvern a unei ordonante ce viza manifestarile de extrema dreapta a fost facut pe 21 martie. Presa a reluat citatele selectate de oamenii Ministerului Informatiilor Publice. Ordonanta a aparut in Monitorul oficial la data de 28 martie. Astazi ea este in vigoare. Cel mai radical act normativ de dupa 1989 in materia drepturilor si a libertatilor fundamentale a ajuns in viata publica fara sa apucam sa ne stergem nedumeririle de la ochi. Ordonanta ar urma sa aiba un impact colosal asupra intregii vieti asociative, politice si asupra discursului public.

Sint multe chestiuni ridicate de Ordonanta de urgenta privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savirsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii. Le voi lua in ordinea inversa a importantei, incepind cu elementele procedurale. (Desi incalcarea procedurilor inseamna, in alt plan, violarea unor principii de baza, aici, in primul rind, statutul Parlamentului de „organ reprezentativ suprem al poporului roman“.)

Avem de face, deci, cu o ordonanta „de urgenta“. Care este „urgenta“ in acest caz nu pare deloc evident. Era urgent sa intimpini atitudinile extremiste in anul 1990. Sau urgent ar fi fost sa iei masuri radicale imediat dupa tentativa de lovitura de stat esuata – a Partidului Romania Mare – la inceputul anului 1999. In 1997, Ordonanta de urgenta privind administratia publica locala a fost declarata neconstitutionala de Curtea abilitata, pe motivul absentei „urgentei“. „Urgenta“ astazi a fost cel mai probabil presiunea americana, pentru eliminarea infectiei extremismului, proba a compatibilitatii noastre cu principiile comunitatii Nord-Atlantice. Numai ca lucrurile arata ca si in cazul Legii informatiilor clasificate. Una este sa promovezi principiul, alta este sa