Cum nu pot să-mi imaginez un tramvai cu cai circulînd acum pe Calea Victoriei, aşa nu-mi pot imagina un Virgil de 60 de ani. Un bătrînel rotofei cu fular de lînă la gît şi cu umbrela în servietă e o poză în care Virgil nu va încăpea niciodată, poate şi pentru că în servieta lui sticla de vodcă ţinea loc de umbrelă. Aveţi dreptate, nu ăsta e tonul pe care îl abordezi cînd evoci un prieten dispărut. Dar eu nu pot fi tristă cînd vorbesc de Virgil, pentru că în preajma lui se rîdea de toţi, de toate şi mai ales de el. Doar nu degeaba îi spuneam noi Bulă. De aceea nici să depăn amintiri despre Virgil nu-mi e la îndemînă, pentru că amintirile nu sînt cu adevărat vesele sau triste, ele sînt doar confortabile şi iar nu-mi pot imagina un Virgil confortabil. Îi plăcea multul, nu cel măsurat în obiecte sau bani, multul de viaţă. Ura tot ce era steril, sobru, cenzurat, epurat. Îi plăceau mesele lungi la care încăpeau toţi prietenii, oalele cu sarmale, paharele pline, pokerul - era un copil, avea nevoie de joc ca de aer - nu juca niciodată CPB (cu curul pe bani), pierdea totdeauna, dar cu siguranţă ţinea undeva o casă secretă în care aduna cîştiguri neştiute decît de el. Îşi risipea viaţa rîzînd, dar l-am văzut şi plîngînd ca un bărbat adevărat. Nu ştiu de ce acum cînd scriu despre Virgil mi se suprapun în minte Colas Breugnon şi Consulul din Malcolme Lory. Poate că era un personaj de neuitat. De altfel i-am auzit pe unii spunînd că el va rămîne mai mult prin legendă decît prin poezie. Şi iată că azi nici un alt poet nu se poate lăuda cu atîtea versuri ştiute pe de rost de cei tineri. Cînd îi aud citîndu-i versurile, declamîndu-i poemele am întotdeauna senzaţia unei impurităţi. E un corp străin care se insinuează în emisia acelui fluid sonor inconfundabil, pentru că orice poem al lui Virgil poartă marca vocii lui. Cînd îi recitesc cărţile îi aud glasul. E şi ăsta un fel de î