Temelia
Pe prea puţin mă sprijin,
Prea moale temelia,
E piatră ca o apă,
E abur poezia,
Pe stâlpii de cuvinte
Nimic nu se ridică,
Nici cuibul de speranţă,
Nici aripa de frică,
Din vorbele de goluri
Nu pot să ţes veşminte,
Nici patimilor oarbe,
Nici gândurilor sfinte,
Pe roţile împinse
Cu mâinile-amândouă
Nu pot să duc nici vântul,
Nici sufletul de rouă,
Iar sub picior, pământul
E frunză mişcătoare
Şi soarele, departe,
E ochiul care doare;
Cerşesc o temelie
Prin veacul de ruine;
Poate-o găsesc în ierburi,
Poate-o găsesc în tine
Numai gândul
Peste lume e o apă,
Peste apă e un munte,
De uitare nu te scapă
Nici o cale, nici o punte;
Poţi să strângi, ca-ntr-o lumină,
Oşti de aripi tremurate,
Apa albă le dezbină
Şi le misuie pe toate;
Poţi s-aduni, ca-ntr-o căldare,
Bani de aur sub o vatră,
Muntele de aşteptare
Îi preface iar în piatră;
Nesilit te ştergi din tine,
Obosit şi-ntors în pace,
Din adânc tăcerea vine
Şi-n uitare se preface;
Numai gândul vrea să scape
Şi, visând s-ajungă floare,
Cheamă vremea dintre ape
Şi începe s-o măsoare
Păcatul schimbării
În ficaţii întâmplării
E cuibărit viermele păcatului,
Puritatea e o stare anormală
Şi imposibilă;
Numai moartea e inocentă;
Regula lumii e abaterea,
Ieşirea din rând,
Pofta greşelii,
Ca un izvor de mântuire;
Schimbarea care-aduce ploaie,
Şi umple câmpul de zăpadă
Şi sparge spaţiul şi-l îndoaie
Şi face stelele să cadă,
Schimbarea oarbă, fără cale,
Din trup de sunet î