Imi este teama ca o fraza esentiala rostita de premierul roman in conferinta sa de presa de la sediul NATO din Bruxelles a trecut neobservata: „Daca aderarea Romaniei la NATO ar urma sa fie decisa miine, am fi foarte optimisti. Numai ca mai sint multe luni de asteptat…“.
Contradictie in termeni? Deloc. Este o indicatie ca Romania este perfect constienta de gradul actual inalt de volatilitate al procesului de decizie in privinta formulei reale a extinderii NATO. Ceea ce parea sa fie decis, adjudecat si doar o formalitate in termenii anuntului final poate sa fie repus sub semnul intrebarii de evolutiile dramatice si, din pacate, absolut imprevizibile din Orientul Apropiat.
O zona care este amenintata cu surse multiple de explozie, generind, in functie de structura participantilor la evenimente, dezvoltari ulterioare care sa implice actori internationali. Prima sursa de explozie o reprezinta continuarea actiunilor armatei israeliene in teritoriile palestiniene, situatie la care americanii au sperat ca vin cu solutia minune a unei conferinte internationale de pace care sa se desfasoare in SUA, finalizata eventual dupa modelul istoric bine cunoscut al Acordurilor de la Camp David. Idee acceptata atit de Sharon, cit si de Arafat. Numai ca premierul Sharon a redactat si o lista de indezirabili la lucrarile conferintei: Arafat, Siria si Uniunea Europeana.
Scoaterea europenilor din joc nu este numai o ofensa teribila adusa UE (marcata si prin refuzul primit din partea Israelului de inaltii reprezentanti europeni de a-l putea vedea pe Arafat, privilegiu acordat imediat lui Powell), ci si un motiv de maxima reticenta a oricarei tari europene - in afara Marii Britanii - de a participa pe viitor la o actiune de tip „mentinerea pacii“, fie ea sub egida NATO sau a ONU. Atunci cine va participa? Doar americanii si britanicii cu citeva tari satelite? Foarte greu
