Domnule Prigent, sinteti un scriitor cunoscut, autor de romane, volume de poezie, eseuri. Unul dintre acestea, din 1995, se numeste À quoi bon encore les poètes?. Acum, sapte ani mai tirziu, pentru ce (mai) sint buni poetii?
E o intrebare la care nu se poate raspunde in citeva cuvinte, am scris o carte intreaga pe tema asta. Mai curind ar trebui vazut cum se face ca dupa atita timp mai exista inca acest tip de inteligenta pe care-l numim poezie intr-o lume complet schimbata – nu numai lumea literara si cea culturala, ci lumea in totalitatea ei. Am reflectat intr-o oarecare masura asupra subiectului si mi-am pus problema care este locul ocupat de poezie in ansamblul modalitatilor de reprezentare pe care omul le are la dispozitie pentru a-si explica universul. Pentru ca pare paradoxal, dar poetul?
Lucrarile dumneavoastra fac des obiectul unor lecturi publice. Le scrieti in mod special pentru a fi citite cu voce tare?
Evident, mi se intimpla adesea sa scriu astfel de texte, care nu mai sint texte, ele devin un fel de partituri, cum sint cele muzicale, si-si capata sensul doar atunci cind sint „recitate“. Scriu insa si lucruri destinate in ultima instanta a fi publicate, traditional, in cite-o carte; chiar luind in consideratie faptul ca sint construite in functie de ritmuri si de sonoritati, e vorba de texte care apar pe hirtie.
Punindu-va intrebarea aceasta, ma gindeam la trubaduri si la poetii evului mediu in general, care compuneau poezii special pentru a fi jucate.
Intr-adevar, insa erau alte conditii istorice si culturale, cind poezia era legata explicit de aspectul oral, era inclusiv legata de muzica, intre timp au trecut secole bune in cultura si poezia a ajuns sa fie acum legata de carte, de scris, chiar daca am asistat in 1950-1960 la tentative de poezie sonora, iar daca facem azi poezie sonora o
