Adulmec un miros cunoscut si trecutul renaste, cu sau fara voia mea. De obicei iau urma mirosului, o urmaresc, n-o las sa-mi scape, o pierd si iar o regasesc – pina ajung la tel. Urc pe firul amintirilor, spunea Proust. Alteori insa, mirosul cunoscut ma ia prin surprindere si ma trezesc retraind o scena pe care o credeam de mult uitata. Ma regasesc atunci cu aceeasi bucurie cu care tatal isi intimpina fiul risipitor, revenit acasa. Si taie vitelul cel gras. Trecutul urca la suprafata precum bulele intr-o cupa de sampanie, scria tot Proust.
In amintirea-vinatoare, trebuie sa razbat prin hatisul de impresii, fapte si vorbe aruncate de-a valma in camerele memoriei, pe care trebuie sa le pun in ordine, insirindu-le pe firul narativ al unei biografii. Eul trebuie sa se unifice, stringindu-si laolalta toate eurile punctuale, risipite prin locuri si timpuri diverse.
Expeditia ma istoveste, dar nu-mi da pace gindul ca trebuie sa-mi pot aminti: doar este trecutul meu. Cine altul poate avea cifrul acestui text incurcat, daca nu cel care l-a scris? Reamintirea sta sub semnul imperativului regasirii de sine. Confruntat cu temporalitatea proprie, care-l imparte intre acum si atunci si-l desparte dureros de sine insusi, subiectul nu se poate destinde decit cind se intinde intr-o poveste proprie. Agentul memoriei voluntare este etic si epic. Dimpotriva, in amintirea-banchet, eul gaseste mai inainte de a cauta. Straturile sale, sedimentate in timp, se comprima miraculos, evantaiul se stringe, timpul sta in loc. Participind la lumea nepieritoare si imuabila a esentelor volatile, eul liric isi celebreaza esenta vesnica. Daca subiectul epic voia sa-si citeasca istoria, cel liric o traieste, asadar, o scrie.
Voluntara sau involuntara, memoria imi confera identitate personala. Repetitia mirosului ma invata ca sint acelasi – si totusi altul: de n-as fi acelasi, n
