(fragment dintr-un roman inedit)
Făcând ordine în hârtii, am dat în februarie a.c. de câteva texte de proză noi, neştiute, surprinzătoare, semnate Dora Scarlat. Bătute la maşina de scris, hârtia e foarte veche, aproape îngălbenită, ceea ce, considerând şi corecturile cu o grafie energică, sigură, complet diferită de aceea de sub influenţa maladiei, survenită mult mai târziu, mă fac să cred că rândurile scrise au fost concepute cu oarecare timp înainte de a ne cunoaşte. Faptul că nu mi le-a arătat niciodată, îmi dovedeşte, încă o dată, marea discreţie, precum şi caracterul ei autentic de scriitoare gravă, pe care soarta nu s-a îndurat s-o lase să se realizeze.
Constantin Ţoiu
Plouă aşa de vertical, de tare şi de des, încît ţi se pare că plouă doar în faţa ferestrei şi că dacă ai să-ţi treci palmele printre şiroaiele de apă, ca printre nişte gratii, ai să dai foarte repede în partea cealaltă de o zonă uscată. Grindina ţopăie pe pervaz, iar deasupra cerul e gri, luminos, cu dîre portocalii ca şi cum s-ar pregăti să iasă soarele. Dacă ar fi soare, Cristina s-ar urca pe acoperiş luînd cu ea o pătură, o pernă şi o carte, şi ar face plaje pînă la ora 12, astfel că ploaia asta cu aspect de mistificaţie, care îi lungeşte ziua, şi aşa nesuferit de lungă, cu aproape trei ceasuri, a căror utilizare pune probleme fără ieşire, o aduce aproape de disperare (Cristina are 23 de ani şi disperează cu uşurinţă).
De altfel ploaia a răsturnat după cît se pare şi planurile altor persoane de prin vecini. Adineauri, într-o poartă de peste drum, o fată voinică cu fustă scurtă albă şi pulover albastru agita o rachetă de tenis către o fereastră cu perdele de filet. Cînd a început ploaia, fata a ridicat un obraz oval cu nas scurt de care se sprijineau nişte ochelari cu ramă neagră, groasă, a scuturat la stînga