Ori de cate ori vorbim despre satele romanesti si despre cei care se incapataneaza sa traiasca din truda pamantului, ne-am obisnuit sa folosim expresii cliseu : "agricultura este o loterie", "oamenii abia isi scot banii pe care ii investesc in lucrarile agricole si in samanta", "nu sunt destule fonduri, sunt prea putine subventii". Auzim povesti despre fermele din strainatate, despre producatori agricoli de dincolo care scot de pe o suprafata de marimea unui teren de fotbal recolta pe care noi o obtinem din cultivarea catorva hectare. Si totusi, tinerii care acum zece-cincisprezece ani plecau din satele romanesti spre mirajul orasului, invocand lipsa de perspective si viata grea a omului de la tara, incep, incet-incet sa revina in localitatile natale si sa reinvete munca pamantului. Aceasta este si povestea familiei Banciu, din Nerau. Daca ar fi ramas in Timisoara dupa 1989 ar fi fost, dupa cum ne-au spus, printre primii someri. S-au reintors la tara si au luat totul de la inceput. Acum sunt printre cei mai mari proprietari de sere din regiune. Chiar daca pentru a ajunge aici ani intregi nu au stiut ce inseamna concediu, chiar daca au muncit de trei ori mai mult decat ar fi facut-o ramanand la oras. Pe cei 20 de ari de sere cresc anual 12.000 de fire de plante, care trebuie udate la timp, trebuie plivite, stropite impotriva insectelor sau polenizate artificial. Pe timp de iarna, pentru a mentine o temperatura constanta de 15-20'C trebuie facut foc aproape in permanenta in sobele cu rumegus, care se gasesc in fiecare sera. Cateva clipe de neatentie ar insemna transformarea in scrum a trudei dintr-un an intreg. Este o munca si o responsabilitate la care nu multi s-ar inhama, cu atat mai mult cu cat, dupa cum ne-a marturisit Lucian Banciu, ca sa cresti o planta nu e nevoie de calcule, ci de suflet, investit in fiecare firicel. A trebuit sa invete toate aceste lucruri,