Cind am intrat in blocul in care locuieste Aurelia Mocanu, jos, pe scari, doua fetite isi faceau de lucru cu o cutie de chibrituri si niste caiete. Incercau sa arda cit mai artistic posibil marginile foilor din cele doua, fara indoiala, oracole. Mi-am zis atunci ca sigur n-am gresit scara, ca am intrat unde trebuia si ca poate insasi Reli a regizat tot acest spectacol pentru venirea mea. Cam asa o percepeam pe viitoarea mea partenera de conversatie: nonconformista, in stare de orice, inconjurata de copii, punindu-i la treburi artistice, obisnuindu-i cu frumosul, in orice stare de cristalizare ar fi acesta.
Aurelia Mocanu este o combinatie exploziva intre mobilitate si statism, intre conservatorism si nonconformism, intre disponibilitate fata de orice e nou si spirit critic. Are niste resurse secrete cu ajutorul carora se reseteaza permanent si nu pare niciodata depasita de vremuri sau de evenimente. Iar textele pe care le scrie, indiferent daca e vorba de cronici sau proze scurte, sint dupa chipul si asemanarea sa: sprintare, de un patetism bine controlat si regizat, uneori taioase, traversate de la un capat la celalalt de o sinceritate utilizata cu mare pricepere.
Praful, telefoanele lungi, obiectele si conservarea lor
Am venit la dumneavoastra luind cu mine toate reflexele necesare unui interviu decent si serios. Cind am ajuns aici insa prima intrebare pe care mi-am pus-o a fost una care, probabil, nu va va surprinde deloc. Cum stergeti praful?
Am demonstrat deja lucrul asta pe Antena 1, am si caseta video cu pricina. Draga Svetlana, cazi pe un loc comun. Casa asta este o cursa. Exista o celebra lucrare a lui Duchamp, Marele geam. A fost pozata prafuita, cu lumina laterala, oblica, si ceea ce a iesit a fost intitulat Elevage de poussière. Uite asa iti ofer si alibiul cultural. La mine, existenta masiva a prafului
