Prezenta fostilor securisti in pozitii de influenta in stat este un impediment in calea aderarii Romaniei la NATO. Nu e principalul obstacol potential, dar este cel mai ciudat si cel mai simplu de eliminat. Apare cu totul insolit ca, la peste 12 ani de la caderea comunismului, fostii ofiteri ai serviciilor secrete ceausiste, unii dintre ei trimisi sub acoperire in Occident spre a spiona alianta militara in care Romania vrea sa intre acum, sa fie atit de indispensabili intr-un regim democratic care a depasit totusi anii prunciei. Oare nu s-au putut instrui in acesti ani ofiteri noi, fara tarele trecutului, educati in spirit democratic si prooccidental, care sa le ia locul?

Explicatiile sint putine si neconvingatoare. Cu atit mai mult cu cit continuitatea la putere a actualilor guvernanti a fost intrerupta vreme de patru ani, in care adversarii lor, ce se infatisau ca anticomunisti de centru-dreapta, reformisti si prieteni ai Occidentului, au controlat institutiile statului, inclusiv serviciile secrete. Nici ei nu au facut curatenia despre care vorbisera inainte de a cistiga alegerile. Au tot aminat-o dintr-o neputinta funciara si o penurie de cadre alternative, foarte probabil si dintr-un sentiment de insecuritate si chiar teama. De ce nu o fac actualii guvernanti, pentru care perspectiva unei intrari in NATO este mai palpabila, ramine domeniu de speculatie. Se spune ca unii din fostii ofiteri ai Securitatii sint inca influenti pentru ca isi mentin arma santajului. Despre altii se crede ca au relatii de o viata cu unii dintre actualii conducatori ai tarii, care si i-au facut confidenti si colaboratori apropiati. Astfel de afirmatii trec problema dincolo de simplele suspiciuni ca fostii securisti ar putea avea acces la secretele Aliantei Atlantice pentru a plasa semne de intrebare la esaloanele supreme. Un motiv in plus de a fringe acest ciclu al banuielil