Episodul ungerii din Betania, infatisat data trecuta, ii tulbura prin naturalismul sau pe Parintii Bisericii. Sf. Ioan Hrisostomul il dilueaza reinterpretindu-l intr-o cheie etic-alegorizanta, in care miresmei placute a caintei ii este opusa duhoarea pacatelor. De fapt, Sf. Pavel alunecase deja spre folosirea metaforica a mirosurilor: apostolii le sint „unora, [...] mireasma a mortii spre moarte, iar altora mireasma a vietii spre viata“ (2 Cor. 2, 14-16). Ei ghideaza, sint repere pe care le adulmecam in cautarea drumului drept. Invaluiti in „mireasma cunostintei Sale“, sfintii sint totodata un model aflat inaintea noastra si un insotitor deopotriva noua.
De altfel, numeroase religii folosesc mirosurile in rituri de trecere: inaltarea acestora ar trebui sa usureze traversarea sufletului dintr-un stadiu in altul. Dupa cum si Duhul aluneca in lume in trepte, „ca mirul pe cap, care se coboara pe barba, pe barba lui Aaron, care se coboara pe marginea vesmintelor lui“ (Ps. 132, 2). Mirosurile mediaza intre simturi si spirit, suna un adevar cunoscut de aproape toate credintele, cu toata evolutia in timp a mediumului olfactoric: de la mirosul de carne arsa din vechile religii orientale s-a trecut la mireasma de tamiie, iar de aici la „mireasma“ ideala a rugaciunii si a cuvintului de lauda. Si totusi, pina astazi liturghia crestina opereaza cu puterea integrativa a mirosului luat literal: mirosirea impreuna ne uneste nu mai putin decit cintarea impreuna.
Ce-i drept, curentele ascetice nu ostenesc sa condamne luxul si desfriul placerii parfumurilor. Astfel, Bernard de Clairvaux nu admite decit aromele metaforice ale castitatii. Carnea se razbuna insa in mirosul sfintilor ce nu putrezesc, ci, dimpotriva, raspindesc la propriu miresme placute. Efluviile de mirt ce ies din sarcofagul sfintului rus Alexios sint expresia sfinteniei si, printr-un fel de inv
