Mulţi se întreabă, şi poate că nu fără temei, "la ce bună literatura, la ce foloseşte maimuţăreala răzgîiată a poeţilor?" Ne putem închipui - şi cine la urma urmelor poate pune zăbală imaginarului creator al prozatorului? - că aşa şi-o fi spus în barbă şi Nicolae Ceauşescu pe la plenarele cu cultura pe cînd asculta amuzat pe cutare fost poet cum îl lăuda cu iscusinţă. Azi, cînd sîntem liberi, vorba lui vărul Mitică, ne putem pune şi întrebările conducătorului de odinioară, direct şi bărbăteşte, fără false pudori, adică, chiar aşa, "la ce bun, totuşi, poeţii?" Eu un răspuns am la întrebarea asta, unul indirect. Iată, poetul fojgăie prin piaţă, opreşte tramvaiul, chiar aşa face, trage de pantograf, adică de chestia aceea romboidală, chiar la colţul cu Piaţa Maria, nu departe de locuinţa cu pricina a pastorului şi strigă disperat lozinca Jos Ceauşescu, un fel de password, cum am zice noi astăzi. Poetul este (era) înalt, avea nişte plete rebele, strigă în plină zi, după- masă, ca nebunu', ce trebuie strigat, căţărat sus pe tenderul tramvaiului, şi peste trei, patru ani moare la 39 de ani aşa cum se cuvine unui poet care se respectă, este cvasinecunoscut în ciuda poeziei sale şi a faptului că revoluţia română a pornit (şi) din nebunia aceea a lui din Piaţa Maria, numele lui este Ion Monoran, adică Mono. Poetul aparţine de drept şi de fapt generaţiei anilor optzeci, despre care cutare critic spunea că este generaţia privilegiată a vechiului regim. Aşadar privilegiatul Mono ce face în vechiul regim? Înainte de toate, cum spuneam, scrie poezie bună şi nebăgată în seamă, se ţine deoparte de prezidiile literare şi este foarte incomod şi foarte dificil, vorbeşte prăpăstios cînd vorbeşte pe la cenaclu, la cel de Luni, la revista Amfiteatru stîrneşte admiraţia urbanului Dinu Flămând, pe la festivalul de la Sighişoara bea şi recită din studiul lui Fauchereau despre poezia m