convorbire cu Vladimir TISMĂNEANU

Rezultatele unor alegeri europene, succesele unor partide pe care unii le numesc naziste, alţii neo-naziste sau extremiste, dar toţi le spun populiste, sînt explicate de observatori prin prăpastia dintre discursul politic tradiţional şi preocupările reale ale omului de pe stradă. Prima întrebare e dacă această explicaţie este valabilă atît pentru democraţiile consolidate din Europa, cît şi pentru democraţiile noi. Aici discursul politic tradiţional nici n-a apucat să se formuleze şi să devină tradiţie. Resurecţia radicalismului politic şi ascensiunea fenomenului populist trebuie studiate cu maximum de atenţie, dar fără panică. Să examinăm situaţia din două ţări: Franţa şi Ungaria. Şi apoi putem să încercăm şi un răspuns la întrebarea formulată de Cristian Tudor Popescu, ce s-ar întîmpla dacă America ar avea un Le Pen. Alegerile din Franţa demonstrează clar că euforia declanşată de sfîrşitul războiului rece şi de căderea regimurilor comuniste nu a marcat triumful definitiv al democraţiei. Istoria nu s-a sfîrşit, ea continuă cu frămîntări şi cu tensiuni, adeseori neaşteptat de puternice. În primul rînd, în Franţa, e evidentă alienarea elitelor faţă de mari segmente ale societăţii franceze. În al doilea rînd, tînăra generaţie intelectuală participă la un fenomen al globalizării la care generaţiile mai vechi nu participă şi nici nu-l înţeleg. În al treilea rînd, încă Mitterrand diagnostica dispariţia liniilor convenţionale de conflict între muncă şi capital. În momentul de faţă, greva într-o mare întreprindere franceză nu înseamnă greva împotriva unui mare patron identificabil, eventual cu organizare de pichete în faţa casei lui; greva se face împotriva unei mari companii anonime, cu sediul în Bermude. Statul corporatist (nu în sensul folosit de Manoilescu) postbelic din Franţa, Germania sau Italia, unde exista un acord între