Iris ajunsese pentru mine un fel de duhovnic
Ati corespondat cu scriitoarea Iris Murdoch timp de 25 de ani. Scrisorile pe care vi le scriati erau personale sau legate de profesie, de literatura, de traduceri?
Este ceva foarte ciudat. Am cunoscut-o pe Iris Murdoch in baruletul care apare in filmul Iris. Eu eram invitata de catre British Council la Londra. Tradusesem deja un roman al ei si atunci cind am fost intrebata ce scriitori vreau sa cunosc, am zis Iris Murdoch. Am fixat intilnirea intr-un pub si cei de la British Council mi-au spus: „E imposibil sa te duci singura intr-un asemenea loc, trebuie sa te escortam“. Am refuzat categoric si m-am dus si am asteptat-o in baruletul acela. Trebuie sa marturisesc ca, in noaptea de dinainte, mi-am formulat in minte o multime de intrebari pe care sa i le adresez. Ii cunosteam bine traiectoria literara, care era una foarte interesanta. A inceput cu romanul suprarealist cu tenta celtica, ea fiind de origine irlandeza, apoi a trecut la romanul existentialist, ca sa ajunga pina la urma la romanul psihologic post-proustian. Voiam s-o intreb despre toate, s-o impresionez, sa par intelectuala si sa-i plac.
Ati reusit sa va puneti in practica planurile?
Imi aduc aminte scena cu mare precizie. A intrat pe usa, avea o figura foarte interesanta, cu niste franjuri de breton pe frunte, cu niste pometi foarte inalti, de irlandeza, imbujorati, cu niste ochi putin oblici. Purta clasicul tweed englezesc, perlat de stropi de ploaie, si a venit drept la masa mea, apoi s-a asezat cu un zimbet foarte cald. O percepeai pe lungimea ta de unda din primul moment. Am uitat toate intrebarile mele docte si am inceput sa discutam ca doua prietene care se cunosc dintotdeauna. Probleme de viata, in nici un caz literatura. Acesta a fost apoi si tonul scrisorilor noastre. Iris era de o modestie foa
