Cu numai câteva săptămâni în urmă, în numărul 16 al României literare, scriam despre Ştefan Aug. Doinaş, cu prilejul aniversării zilei sale de naştere. Poetul împlinise 80 de ani. Şi iată că acum trebuie să revenim, pentru a-i deplânge dispariţia.
Ştefan Aug. Doinaş a murit repede, fără lamentaţii, cu o demnitate care i-a fost întotdeauna caracteristică. Soţia sa, Irinel Liciu, împreună cu care formase începând din 1958, anul căsătoriei lor, un cuplu legendar, de nedespărţit, a renunţat şi ea să mai trăiască, dintr-o solidaritate conjugală definitiv confirmată, în aceeaşi zi nefastă, de 25 mai 2002.
Poetul a aparţinut altei lumi, a cărei nostalgie o avem, deşi n-am cunoscut-o direct. Profesorii lui au fost Lucian Blaga, la istoria culturii, Liviu Rusu, la estetică, D.D. Roşca, la istoria filosofiei şi la filosofia generală... Era o lume în care nu se făcea învăţământ politic, nu se vorbea cu "tovarăşe", nu trebuia să te ruşinezi dacă proveneai dintr-o casă de "oameni înstăriţi".
Când s-a instaurat comunismul, Ştefan Aug. Doinaş nu s-a putut adapta la noul stil de viaţă. Nu s-a putut obişnui să vorbească în şoaptă sau să facă rapoarte secrete la Securitate. Drept urmare a fost arestat şi condamnat la închisoare pentru "omisiune de denunţ". Un intelectual de elită, încă un intelectual de elită, a fost tratat ca un infractor de autorităţile comuniste.
După ce a ieşit din închisoare, Ştefan Aug. Doinaş a devenit mai rezervat, nu din teamă, ci din silă. Nu a făcut nici o concesie autorităţilor comuniste. Prima carte şi-a publicat-o la 44 de ani, la două decenii de când o scrisese. Ceasul vieţii lui a fost dat înainte de istorie, forţat, cu douăzeci de ani.
Cu toată această imensă pierdere de timp biografic, poetul a devenit în scurt timp un protagonist al vieţii literare. Deasupra modelor poetice (despre care a scris pagini critice
