Mult iubită şi stimată redacţie, Ieri, în aşteptarea filmului de la Tele 7abc, în reluare, am urmărit vrei-nu vrei şi un buchet de romanţe. Nu ascult de obicei aşa ceva, dar de fiecare dată cînd le aud mă cuprinde aşa, o vagă nostalgie. (Am un disc cu romanţe pe care l-am cumpărat din curiozitate şi din dorinţa de a nu pleca - cum făceam pe vremuri - din librărie fără un disc.) Nostalgie dublată de o mică tristeţe... Îmi imaginez mereu (nu ştiu de ce) Cîmpulungul anilor interbelici, ba chiar un pic înainte pe vremea lui Nenea Iancu... Eu sînt năcut acolo, de acolo este şi mama mea, şi vacanţele le petreceam inevitabil la poalele Iezerului. Ascultînd romanţele, vedeam bulevardul plin de doamne îmbrăcate frumos, aşa ca într-un oraş ce se chema micul Bucureşti, domni eleganţi şi convingători. Parcul generos cu alei limpezi şi cu chioşcul de unde se aude fanfara... De fiecare dată cînd merg acolo parcă mă întorc în timp... Pînă nu demult se spunea că exista chiar şi magazinul "La Mageanu" de unde se cumpărase pălăria pentru Titanic Vals. Revenind la romanţele de pe Tele 7 abc, am încercat să fiu atent la una dintre ele. Cînta Ana Piuaru, evident o doamnă îmbrăcată sobru, despre ceva ce "nu se poate"... Am aflat astfel că "nu e drept să-i iei unui sărac ultimul galben", că uneori vei "stropi drumul vieţii cu lacrimi". Şi asta pentru că "totul nu înseamnă nimic", unicul refugiu fiind "deznădejdea - singurul popas". Mai rămîne doar să "fii cu mine în ultimul ceas"... Mă tot întreb pentru cine sînt scrise de sînt aşa de triste... de ce mereu "tratează" doar nelămuriri

metafizice, de ce personajele romanţelor sînt învăluite iremediabil în tristeţi implacabile... de ce iubirile lor sînt impresionante/ impresionabile, unice şi stilate? Mă tot întreb dacă peste cincizeci de ani vom avea bătrînei care vor reacţiona emoţional la un Animal X sau 3 Sudest... Acelea vor