Spatiul de unde vin, Republica Moldova, reprezinta unul dintre cazurile cele mai elocvente in Europa centrala si de sud-est pentru ceea ce se cheama confuzie identitara, dupa 1989. Cu exceptia fostei Iugoslavii, al carei mozaic interetnic a explodat in deceniul trecut ca urmare a unor tensiuni latente, tinute sub o presiune controlata de catre regimul lui Tito, cred ca putem afirma ca reluarea „firului intrerupt al istoriei“, cum ne place sa spunem, s-a putut realiza fara dificultati insurmontabile in majoritatea statelor est-europene dupa disparitia regimurilor comuniste.
De ce? Din simplul si esentialul motiv ca dincolo de propaganda asfixianta a partidului unic, dincolo de proiectul sau aberant, orwellian, de inventare a asa-zisului om nou, valorile fundamentale ale acestor comunitati, cultura nationala, memoria colectiva, solidaritatea in numele libertatii – alimentate prin raportare la imaginea aurorala a acestor natiuni in epoca interbelica si in secolul XIX – au putut fi recuperate, au reintrat in metabolismul vietii societatilor respective dupa iesirea lor din totalitarism. Republica Moldova constituie o bizara exceptie din punctul acesta de vedere. La capatul unui deceniu de independenta, aceasta republica ex-sovietica se vede confruntata cu o profunda criza identitara, pe care nu reuseste sa o depaseasca. Este vorba deopotriva de autodefinirea nationala a acestui stat si de orientarea sa geopolitica: Est sau Vest, CSI sau Uniunea Europeana, intr-un moment de mutatii importante in aceasta parte a Europei, ale carei natiuni, in majoritatea lor, au optat pentru integrare europeana si euroatlantica. Dar cel mai pregnant si mai sugestiv, Republica Moldova poate fi comparata cu tarile baltice – Estonia, Letonia si Lituania –, si ele foste republici sovietice, ajunse azi, gratie rezolvarii cu succes a acestui tip de oscilatii identitare, pe care la d