- Cultural - nr. 116 / 15 Iunie, 2002 An de an, la 15 iunie, romanii de pretutindeni comemoreaza cu adanca veneratie stingerea din viata a poetului lor national, care a rasarit ca un astru din negura istoriei noastre milenare, ca sa adune toate potentele spirituale ale generatiilor trecute, spre a inalta si lumina destinul si identitatea unui popor eroic, care a pastrat latinitatea in Carpati si la Dunarea de jos, desi fusese lovit neincetat de valurile pustiitoare ale navalitorilor asiatici. Ca un sfant tanar, coborat parca din frescele bisericilor bucovinene, poetul adolescent a pornit pe jos, ca un apostol, pe drumurile vechii Dacii, in cautarea obarsiilor nobile ale neamului sau, poposind mai intai in Mica Roma, la indemnul lui Aron Pumnul, dascalul din Cernauti care i-a luminat cararile tineretii intru cunoastere si inaltare, caci aici ne-au dat lumina nestinsa "luceferii Blajului". Cu sufletul incantat de frumusetile plaiurilor mioritice si imbarbatat de maretele umbre ale trecutului nostru, poetul a trecut pragul universitatilor din Viena si Berlin, ca sa-si imbogateasca spiritul si cu intelepciunea si frumusetile artistice ale lumii vechi si moderne. Tot aici si-a acordat poetul maiastra-i lira, apoi s-a intors in tara strabunilor sai si, in evocari de epopee, a invesnicit voievozii cei viteji si mosia stramoseasca in care, vara, teii infloriti cununa, in clipe sfinte, Feti-Frumosi cu Cosanzene, iar, in toamne, plange codrul, plang si plopii fara sot, strajuind tacerea trista si parerile de rau. Insetat de iubirea ideala, poetul a divinizat "farmecul sfant" al iubirii, situandu-l intr-o nemuritoare lume de basm, unde canta florile si izvoarele codrilor seculari sub lumina lunii si a stelelor, iar, "in departari albastre", un Luceafar lacrimeaza in singuratate si nemoarte. Ca un semn de neuitare, fata de imparat poarta in cosita-i blonda o floare albast