Preotul Ioan Antoci a renuntat la cariera militara pentru a le fi mai aproape celor aflati in suferinta. El alina ranile sufletesti ale celor internati in spital Ioan Antoci si-a dorit, din toata inima, sa devina preot. A reusit acest lucru la 40 de ani, cind a dezbracat uniforma militara si a imbracat straiele preotesti. De aproape sase ani, "locul sau de munca" este Spitalul Municipal. In "parohia" lui, unii enoriasi au ulcer perforat si sint operati de urgenta, altii fac injectii si iau pastile o data la sase ore sau vin in chinurile facerii si pleaca purtind in brate un "pepenas" de baietel ori fetita. Alteori, parintele Antoci rosteste ultima rugaciune la capatiiul unui muribund. "Aici oamenii ajung in situatii limita, cind simt nevoia unui sprijin sufletesc. Boala sufletului apare dupa cea a trupului. Preotul de spital depune un mare efort pentru a-si stapini emotiile omenesti in fata suferintei. Bolnavul aflat pe patul spitalului nu trebuie sa creada ca preotul a venit la capatiiul lui pentru ca nu mai are scapare, chiar daca, uneori, asa este. Preotul este nevoit, atunci, sa-si ascunda adevaratele sentimente", a marturisit Ioan Antoci. El spune ca preotul trebuie sa fie alaturi de medic pentru a alina suferintele persoanelor ajunse pe patul spitalului. Spovedania se transforma in predica Parintele Antoci isi incepe ziua vizitind, la patul lor, bolnavii nedeplasabili si spovedindu-i, la cerere. Bolnavii, insotitorii lor si personalul spitalului vin, deopotriva, la capela si primesc asistenta religioasa ceruta. "La spovedanie, preotul afla lucruri de care nu trebuie sa se mire. El isi reprima inclinatia omeneasca de a vorbi cu altii despre cele aflate, chiar daca acestea sint, citeodata, lucruri iesite din comun. De altfel, el nu este decit un martor, un intermediar intre om si Dumnezeu, cu menirea de a-i arata omului calea pe care trebuie sa se indrepte. Singu