*

* *

La începutul zilei o aripă parfumată

De tămâie şi smirnă veni să mă rupă

De la pământ şi am plecat fără să ştiu

În ceea ce vechii numeau mistere.

Şi un glas îmi vorbi deodată:

Ia cheile focului jertfitor în a umbrei cupă

Ce se găseşte în locuinţele inimii,

Iar în oglinda vie

Din mijlocul sălii de aur aşteaptă o putere

Cu faţa toată un linţoliu

De infinită aşteptare,

Căci te iubeşte de la geneză şi are

Pe pieptul ei spiritul tău legănat

De fluviul de lapte care din centrul lumii curge.

*

* *

Carne tocată îmi e suferinţa,

În mine se-aţâţă cuvintele, de pântec mi se agaţă,

De suflu, de domesticita faţă

Ce intră în multiplele clădiri ale florii.

Voi arde până a mă face un vis

Avut de frumuseţe în durerile-i

Chiar cele abia fiinţă,

Până ce voi deveni străvechea punte

Unde paşii ei sfârşesc în aer, unica ei locuinţă.

Ea mi-e înveliş, eu îi sunt armă,

Dar nu ucigaşă. Din mâna ei scap,

Şi mă fac esenţă de lacrimi

Ce-n Verbul cărnii mă sfarmă.

Aud venind al flăcărilor trap,

Cenuşa-mi unduieşte în vânt ca mantă

Pe care frumuseţea o lipeşte de trupul său.

*

* *

Dar cine a venit să cânte în această zi de abis

La porţile ruinelor unde beam

Un filtru amoros al stării fantomale?

Doream să plec, să nu mai aud lumea muritoare

Şi toată a ei asemănare

Cu negura, eu, ultima

Clipă a rădăcinilor de exuberanţă.

Îmi spuneam: "Ah, să mor către iubire, numai ea balanţă

Providenţială, pe când frumoasa ţesătoare a trecutului

Urzeşte poemul împrejurul zidirii căzute."

Am văzut apărând pe nor