Este evident că Statele Unite doresc un tratament de excepţie în ceea ce priveşte Curtea Penală Internaţională. Tentativa comunităţii internaţionale de a construi o instanţă opunînd dreptul forţei se loveşte de rezistenţa ţării care a făcut cel mai mult pentru a răspîndi în lume principiile de drept. În faţa iminenţei constituirii acestei instanţe, John Negroponte, ambasadorul american la ONU, a ameninţat că dacă această Curte va funcţiona, aşa cum s-a anunţat, de la 1 iulie, se va opune prin veto prelungirii mandatului forţelor din Bosnia; o soluţie de compromis ar fi fost adoptarea unei decizii prin care personalului militar american din misiunile ONU să i se asigure impunitatea; într-un tîrziu s-a decis prelungirea confuziei pînă pe 15 iulie. Ameninţarea retragerii militarilor americani din toate operaţiunile de menţinere a păcii a introdus un frison diplomatic şi tratativele pentru elaborarea unui compromis continuă, deşi este limpede că Statele Unite nu vor ceda. În ceea ce priveşte Bosnia, Uniunea Europeană ar fi dispusă să-şi asigure singură misiunea din Balcani: oricum acest lucru trebuia să se producă în ianuarie 2003, iar retragerea contigentului american nu ar avea o deosebită importanţă concretă: din cei 1.350 de oameni, originari din 43 de ţări, Statele Unite au 46 de militari, mai puţin decît Germania, Iordania, Franţa sau India. N-ar fi imposibil ca Uniunea Europeană să-şi asume mandatul ONU şi pentru perioada de tranziţie, dar bugetul Uniunii pe anul 2002 nu prevede asemenea cheltuieli. Şi în această discuţie despre cifre riscă să se îngroape o discuţie importantă despre principiile politicii internaţionale. Statele Unite îşi apără dreptul de a folosi forţa lor, cum vor şi unde vor, fără să aibă de dat socoteală nimănui. Argumentul lor este că în calitatea de superputere sînt mai mult şi mai des chemaţi să regleze situaţii conflictuale, adese