Recent am participat la „vernisarea“ expozitiei de fotografie a lui Alex Leo Serban. Stiam de mai mult timp despre aceasta expozitie si am avut ocazia sa vad fotografiile autorului cu ceva timp in urma, la Cluj. Chiar am participat la reproducerea lor, ajutindu-l pe autor sa gaseasca un sistem de printare. Am fost invitat sa „vernisez“ aceasta expozitie si, fireste, ca tot intelighentul roman, am spus da. Eram constient ca trebuie sa rostesc citeva vorbe. Imi construisem o mica poveste pornind de la ceea ce stiam despre Retrouve la distance (numele expozitiei) si cite ceva despre tehnica si distanta. Insa, o data ajuns la Bucuresti, aflu doua lucruri neadecvate cu postura pe care mi-o asum: in comunicatul de presa al Institutului Francez (caci aici a avut loc evenimentul) citisem ca sint curator, iar in Observator cultural, ca sint critic de arta. Fireste, fara suparare. Vorba ceea: tot raul spre binele omului. Dar trebuia sa fac citeva rectificari, pentru a fi impacat cu mine insumi.

Mai intii: nu am fost si nu sint curator din principiu. Am fost, de mai multe ori, organizator al unor expozitii si manager al unor situatii. Termenul de curator nu mi-a convenit din simplul motiv ca doreste prea mult sa se plaseze in zona careia nu-i apartine. Un curator de arta este mult mai apropiat de mecanismul capitalului decit de cel artistic. Un curator are in comun mai mult cu jucatorul la bursa decit cu arta. Dar sa nu intram in detalii. Deci, nu… In ce priveste critica de arta, sint un outsider total si mai putin ma intereseaza ce este arta. Insa recunosc ca sint pasionat de mecanisme ale functionarii artei. Asa ca, o data pus in fata acestor lucruri, a trebuit sa-mi modific discursul printr-o intrebare elementara: de ce sint aici? Raspunsul era simplu: sa „vernisez“. Asa ca a trebuit sa vorbesc cite ceva despre ce este un vernisaj.

Ce este un vernisaj? E o