Caragiale, spun onorabilii critici, descoperea in realitatea politica imediata si in succesiunea sarbatorilor subiectele sau impulsul „momentelor“. Istoriile lui pascale se misca intre monstruos si derizoriu, se petrec in mediu citadin, taranesc sau aristocratic si sint, ca atare, un teritoriu intins de reflectie asupra sarbatorii.
Sintem in 1900. In simbata Pastelui, Lache, tinar „functionar comercial“, strabate urbea Bucurestiului spre Doamna Balasa imbracat si incaltat cu lucruri noi, asa cum cere datina: costum, cravata, palarie, ghete cu bizeturi. Piciorul nu se potriveste cu gheata noua care da primul semn de tortura in biserica, la slujba Invierii. Lache se inchina „cuprins de o adinca evlavie“, simte dupa cuviinta nostalgia casei parintesti din Otopeni. Multimea il impiedica sa intre in biserica. Aude, dar nu vede si incearca sa atinga centrul macar cu ochii.
Gimnastica vinzatorului care se ridica in virful picioarelor, se reazema intii pe umerii unei cucoane apoi pe o coloana a bisericii distruge rapid pietatea initiala. Doamna il apostrofeaza pe tinarul „obraznic si magar“ – naratorul are timp sa ne spuna ca marmura este „imitatie“ –, iar gheata din dreapta incepe sa supere. Totul intr-o invazie concertata a profanului. Cucoana este in fapt o mahalagioaica, coloana imita o materie inalta, iar incaltamintea stralucitoare roade pe ascuns. Nimic nu e ce pare a fi. Aparenta elevata contine o esenta inferioara. Lache ia lumina si incepe un insolit drum al durerii in care presiunea ghetei se rasfringe asupra miinii. Mina stringe luminarea aprinsa si o sparge. In noaptea Invierii, amicul Lache umbla fara incetare si fara tinta, preocupat de fizica relatiei dintre picior si gheata. Ascensiunea pe Dealul Mitropoliei pare sa favorizeze durerea, dar experienta coboririi este mai neplacuta. In sfirsit, aflat pe o suprafata orizontala, pacientul desc
