La începutul lui aprilie 2002, primul- ministru al României a făcut o nouă vizită la Bruxelles, unde a discutat cu înalte oficialităţi ale Alianţei Nord-Atlantice despre şansele României de a fi acceptată în NATO. Existau semnale clare că aceste şanse crescuseră. Germania îşi declarase în mod public intenţia de a sprijini candidatura României, după ce Franţa, Italia, Grecia şi Turcia îi susţinuseră şi ele cauza cu multă convingere, dar fără nici un rezultat. Reticenţele Marii Britanii, dacă mai existau, se exprimau în surdină, iar americanii, după atentatul din 11 septembrie, păreau dispuşi să uite că la Bucureşti puterea politică încă aparţinea foştilor comunişti, în complicitate cu foştii securişti - ce-i drept, acum şi unii şi ceilalţi, promotori ai economiei de piaţă. în urmă cu vreo şase ani, actualul prim-ministru jucase tenis cu tatăl actualului preşedinte american, pe banii omului de afaceri Sever Mureşan, între timp condamnat pentru delapidarea frauduloasă a Băncii Dacia Felix, dar eliberat în scurtă vreme din motive de sănătate, iar în urmă cu doar şase luni, Adrian Năstase se întîlnise întîmplător cu Bush jr. pe unul din culoarele Casei Albe şi avuseseră o scurtă discuţie cît se poate de amicală, deşi neprevăzută în protocol. La fel şi nevestele celor doi.

Oficialii NATO priveau acum cu oarecare îngăduinţă neputinţa autorităţilor de la Bucureşti, de a se alinia întrutotul exigenţelor occidentale. Chiar dacă în planul măsurilor concrete de reformă economică şi administrativă nu se făcuse mare lucru, în ceea ce priveşte proiectele şi angajamentele, guvernul român obţinuse cîteva succese notabile. încă nu se reuşise privatizarea coloşilor industriali, dar nici homosexualii nu mai erau persecutaţi. Justiţia acţiona mai degrabă la comandă politică, zguduită la intervale regulate de noi scandaluri de corupţie, în schimb sondajele de opinie demonstra