Este una din ciudăţeniile istoriografiei noastre moderne că, aptă a stabili geneza civilizaţiei europene în arcul carpatic, calea anticilor dorieni, în drum către Hellada, prin văile Banatului, naşterea limbii latine din cea geto-dacică, renaşterea Bizanţului prin crângurile vâlcene, materia firului ombilical ce-i lega pe Burebista şi Mihai Viteazul, iar mai pe ocolite şi pe mareşalul Antonescu de Nicolae Ceauşescu, n-a abordat, printr-un robust front academic şi cu sprijinul colateral al mai multor institute de cercetări pe teme fundamentale, pasionantul studiu al bătăii, ca factor formativ şi de permanenţă în alcătuirea specificului nostru naţional!

În lumea beneficei urări "bată-te norocul!", a celei de încântare "bată-te să te bată"sau justiţiară "bătu-l-ar Dumnezeu", a unanimei convingeri că bataia e ruptă din rai, că unde dă mama creşte, unde dă tatăl urmează spitalul, semnul de neîndoielnică dragoste la ţară este bătaia, de care nevasta aproape că are nevoie, spre a se convinge că este mai departe iubită şi ocrotită. Şi, ce e drept, s-a bătut pe întinsul patriei, la munte şi la şes, până la marea cea mare, din întunecata preistorie în zorile istoriei şi mai apoi pe tot întinsul acesteia, ba şi după ce, cu vorbele lui Fukuyama, a luat sfârşit, într-o excelentă trecere de mileniu.

Ne-au aplicat bătăi pe toate părţile corpului pocitaniile în trecere, goţi, huni, avari, mongoli de toate spiţele, apoi când ne-am statalizat, bătaia în încrengătură cu tortura - atârnarea cu capul în jos deasupra ligheanului cu mangal fumegând - dovedindu-se mijlocul ideal de colectare a impozitelor. Caracteristică acestora a fost spăimoasa sporire şi diversificare, punctul cel mai înalt situându-se în epoca fanarioţilor, când deficitele bugetare se succedau uluitor, mai ceva decât în zilele noastre. Pe atunci, în preajma tratatului de la Adrianopole, pe când ne pre