Trebuie să recunoaştem că, dacă nu cu nenumărate alte exemple din opera lui, cel puţin cu titlul de mai sus, I.L. Caragiale este un precursor legitim, incontestabil, al literaturii absurdului. Literatura absurdului nu este un moft, un capriciu, o invenţie, este o descoperire: descoperirea unei realităţi pe care maeştrii din preajma, din timpul şi de după cel de-al doilea război au revelat-o, "inventîndu-i" un limbaj propriu, o scriere specială, o modalitate estetică omologată. Fără nici o umbră de protocronism, mărturisesc cu mîna pe conştiinţă că I.L. Caragiale, ca şi A.P. Cehov sau A. Jarry, au fost descoperitorii absurdului, înaintea lui E. Ionesco sau S. Beckett. Dar asta intră în alt capitol, pe care evit să-l dezvolt în cele 2.000 de "semne" acordate rubricii de faţă. Am pornit de la căldura mare care s-a abătut asupra ţării şi care a provocat, ca în geniala schiţă a lui Caragiale, grave deficite de logică, dezacorduri gramaticale, pleonasme, paralogisme, galimatiasuri, de data asta în discursurile politice, în monologurile şi dialogurile din mass-media, în limbajul de stradă, de birou, de autobuz, de metrou,
în tezele de capacitate, în examenele de bacalaureat, unde te aştepţi şi unde nu. Un model de logică deficitară este şi sentinţa unei judecătorii bucureştene, care a hotărît, în urma unui proces iscat de asociaţia de proprietari dintr-un bloc, ca scaunul primarului general să fie scos la licitaţie pentru a acoperi întîrzierea la plata întreţinerii de către unii locatari din cîteva apartamente sociale repartizate de Primăria Capitalei. Nu-i dăm în judecată pe locatarii neplatnici, ci pe primarul general, nu-i cerem capul acestuia că a oferit spaţiu unor răi-platnici (deşi nimeni, oricît de primar ar fi, nu putea să prevadă întîrzierea vinovată), ci îi cerem scaunul pe care şade cu altă parte a corpului decît capul care a hotărît sau mîna cu car