„...aceasta obsesie a autenticitatii ii va face pe suprarealisti sa nu agreeze teatrul, sa-l considere o forma a alienarii, a inautenticitatii... un soi de exhibitionism in public...“
Pe suprarealisti, mai putin pe Antonin Artaud pentru care teatrul s-ar vrea manifestarea autenticitatii, poate fi autobiografic. Nu stiu cit de mult agrea Gellu Naum teatrul, dar Mihai Maniutiu a trecut, cu inteligenta eleganta, peste mai sus amintita atitudine suprarealista fata de actul scenic si a montat un spectacol bizar (iata un cuvint foarte potrivit suprarealistilor), de o bizara frumusete, in care cu cruzime se aluneca pe muchie de cutit (brrr, asta-i titlul unui roman scirbos) intre umor si seriozitate, intre real si ireal.
„Realul si irealul sint notiuni inutile pentru Gellu Naum“.
Mihai Ralea (cind barbat, cind femeie, doar chiar autorul afirma ca totul e invers decit vezi, decit intelegi) isi pune doua perechi de sini (m-a dus gindul la Mamelele lui Tiresias, piesa lui Apollinaire) si incepe un tavalit, cind prin talajul albastru ce acopera scena, cind in cada cu apa din mijlocul ei (cada ce se va transforma, mai tirziu, in sicriu), in timp ce spectatorii aproape se... tavalesc de ris. In fata unui fundal pictat cu copaci si pasarele, trec prin scena si celelalte personaje, intr-un colaj de sclipitoare replici inlantuite intr-o fermecatoare ambiguitate.
„Colajul e o forma de provocare si de interogare a realului“.
Elena Ivanca (odata barbat, odata femeie) isi exhibitioneaza talentul cu forta sugestiva, cu sadism poetico-patetic si gingasie feroce. Eva Crisan e o fetita ce se vampireste dragalas, poftind la gituri de femei si rinjind zgomotos-satisfacuta, in timp ce Miriam Cuibus, ca o nebuna, traverseaza scena tragind cu ochiul inspre noi. Mereu esti impins sa vezi ca ele, personajele, sint altceva decit par. Fiinta ca dualitate...
