Rafinaţii, hermeneuţii, hair-splitter-ii, erudiţii, incredibilii cunoscători de limbi vechi, toţi aceştia formează un fel de familie aparte în orice sistem cultural. Ei sînt priviţi fie cu admiraţie necondiţionată şi au în jurul lor discipoli fanatici (amintiţi-vă de studentele care se apucă de sanscrită din amor intelectual pentru vreun astfel de savant), fie cu neîncredere. Unii dintre ei, deşi sînt tobă de carte, ajung cu greu să obţină un doctorat. Ei sînt de obicei neadaptaţi instituţiilor academice tradiţionale, cursurile lor sînt interesante, dar pe alocuri redundante şi nepăsătoare faţă de programa academică. În adolescenţă, mai ales în adolescenţa post-comunistă, toată lumea citeşte Cuvînt împreună despre rostirea românească sau Sentimentul românesc al fiinţei şi tinerii mai sensibili rămîn marcaţi de asocierile neaşteptate, îi obsedează apoi etimologii spectaculoase şi în ei creşte o mîndrie naţională şi bucuria unică de a avea o limbă în care există sinele şi sinea. Modelul intelectualului de acest tip este la noi incontestabil Constantin Noica. Se ştiu exigenţele pe care trebuiau să le îndeplinească discipolii de la Păltiniş, se ştie că majoritatea aveau două licenţe, din care una neapărat în greacă veche. Se ştiu şi cazurile comice în care ingineri inocenţi se apucau de filosofie la mijlocul vieţii, se ştiu însă şi condiţiile în care lipsa unei vieţi sociale normale ducea la recluziune şi "retragere în cultură". Azi nu mai există o efervescenţă de acest tip, sau cel puţin ea nu mai are amploarea de atunci, dar intelectuali de acest soi mai există. Există însă cumva în stare normală, fără tam-tam în jurul lor şi fără pretenţii de dizidenţă, există în universitate şi în revistele care îşi permit luxul de a avea asemenea comentatori.

Andrei Cornea este un intelectual de acest tip, dar diferit, în sensul că păstrează cumva părţile bune ale unei