Iarasi?, veti intreba poate. Sau veti da iritati pagina: ne-am saturat sa tot auzim de copiii strazii. Strainii nu fac altceva decit sa ne intrebe despre ei, regizorii nostri si cei de dincolo (Sorin Iliesiu in 1994, Edet Belzberg in 2000) i-au fixat pe pelicula, filmele au fost chiar premiate, ziarele si revistele ne tin la curent cu proiectele de asistenta sociala ce le-au fost consacrate, aurolacul a fost pus si pe note si pe versuri, ba chiar si Guvernul a adoptat in iulie 2001 o hotarire privind interzicerea comercializarii in locuri publice si minorilor a „produselor in compozitia carora intra substante cu efect ebrionarcotic (de tip aurolac)“. Ce vreti mai mult?
Vorbe, vorbe, vorbe; imagini, imagini, imagini. Si mirosul? Stie oare vreo persoana respectabila cum miroase de fapt aurolacul? Sau marijuana sau opiul – ca sa nu mai pomenim de celelalte... Tot ce stim este ca o firma italiana vinde o vopsea metalica argintie pe nume aurolac. Ca si in cazul altor lacuri, solventi, adezivi, chimicale de uz casnic (precum acetona sau banalul lipici), inhalarea substantei produce pe moment o stare de euforie, insa cu timpul duce la deteriorarea cailor respiratorii si a scoartei cerebrale. Fumul se strecoara si ataca, inefabilul corupe si erodeaza; mirosul instaleaza dezordinea fizica si psihica. Copiii strazii, aurolacii nostri, sint tematori si lipsiti de incredere, oportunisti si lipsiti de demnitate, au o perceptie deformata a timpului si n-au dorinte structurate, resimt acut lipsa de afectiune si doresc sa cistige atentia, nu se pot concentra si manifesta regresie afectiva, sint autoagresivi si agresivi fata de cei mai slabi. Din nou, numai cuvinte. Din punga de plastic ies, precum odinioara din lampa lui Aladin, spectre si monstri ce implinesc dorinte. Numai ca dorinta nu este in acest caz decit una: sa uite. Mirosurile ne readuc viu trecutul de parca a