Henri Wald nu mai este printre noi. De citeva zile, zeii sau intimplarea, in nesocotita lor generozitate, l-au scutit pe suferind de cumplitele, ultime chinuri ale agoniei. Henri Wald s-a dus sa moara putin, dovedind un curaj final despre care, anticipindu-l, spunea uneori: cum m-as teme de ceva ce nu cunosc? Stiam cind va fi inmormintat, dar nu m-am dus sa-l insotesc pe ultimul drum. Nu am facut-o din cel putin doua pricini. Prima: deoarece rar mi-a fost dat sa fiu in preajma unui spirit atit de viu, atit de efervescent; ce sa caut eu incolonat intr-un cortegiu mortuar, ce sa fac intr-un alai ritual ce purta catre neintoarcere un trup care, din punctul meu de vedere si cred ca si dintr-al lui, nu mai avea nici o legatura cu freneticul si ironicul Ricu? Un trup fara spirit nu mai inseamna nimic, e ca un lest mineral cazut intr-o geologica uitare. Pe urma, stiu sigur ca lui Henri Wald nu-i placeau formalitatile si riturile fosilizate, lipsite de continut. Era un antiteu pe care-l puteai respecta si iubi, in ciuda – sau poate tocmai datorita – proastei lui insertii in orice fel de raport cu transcendentul. „Sintem rodul intimplarii“, ii placea sa afirme, fiind convins ca va veni o zi cind un meteorit mai amplu dotat cu cojones va izbi in biata noastra planeta, iar civilizatia si cultura oamenilor va deveni o simpla amintire. Si-atunci de ce sa ne imbatam cu apa rece dar falsa a ideii de nemurire?

Stiam de ani buni ca Henri Wald sufera. Degradarea fizica si durerile atroce l-au facut sa semene foarte putin cu cel pe care-l stiam, eu si ceilalti studenti de la intilnirile de marti. Cum sa accepti ca meschina durere fizica poate afecta un spirit ce parea indestructibil in elastica lui rarefiere? Nu l-am mai vizitat. Probabil ca, in secret, am sperat sa mi-l amintesc asa precum l-am vazut intiia oara: plin de verva, mustos in formulare si memorabil in expresi