Paul Goma a inceput sa primeasca recunoasterea pe care o merita. In anul 2002, Observatorul cultural a amintit ca ne despart 25 de ani de evenimentul care in istorie se va numi „Miscarea Goma“. La citva timp, Academia Civica a organizat o dezbatere asupra dizidentei romanesti, exact cu acest titlu. Intr-una din salile (celulele) Memorialului de la Sighet, un poster asezat central, dominat de figura lui puternica, aproape clasicizata, il asaza pe Goma, cum este firesc, in primul rind al oponentilor si dizidentilor carora li s-a dedicat expozitia. La 24 februarie a.c., Ion Iliescu – totusi, seful statului roman – i-a trimis o scrisoare in care scria: „S-au implinit, la sfirsitul lunii februarie, 25 de ani de cind ati avut curajul, primul, in mod public si neechivoc, sa va ridicati glasul impotriva absurdei si tot mai sufocantei dictaturi ceausiste si a regimului totalitar comunist. [...] Prin actiunea dumneavoastra, inceputa cu scrisoarea de adeziune la principiile miscarii cehoslovace pentru drepturile omului s…t, s-a nascut cea dintii miscare romaneasca de dizidenta. [...] Ati stat singur in fata tiraniei. Ati fost inchis, amenintat, torturat. Ati fost expulzat si exilat. [...] Aveati in spate si imensa majoritate, tacuta, a poporului roman in suferinta. In numele acestei majoritati vorbeati. Prin glasul dumneavoastra vocea ei se auzea. Actiunea dumneavoastra a deschis o directie noua in dezvoltarea si maturizarea societatii romanesti. [...] A sosit timpul [...] sa indrept aceasta greseala sde a nu-l invita pe Gomat in numele unei tari care nu v-a uitat. Va astept in Romania“.
Cine s-a mai bucurat de astfel de cuvinte asumate, de ce sa nu o spunem, „la cel mai inalt nivel“? Asta inseamna si ca socul bataliilor puternic personalizate ale scriitorului protestatar a trecut. Seria articolelor aparute in revistele din tara, culminind cu Jurnalul publicat acum citiva