În dimineaţa aceea bunicul mi-a spus că trebuia să-l însoţesc pe căutătorul de minuni.
- O să-i duci pe dumnealor până sus la peşteră. Să iei catârul. Maică-ta o să vă dea pături şi merinde. Mâine dimineaţă o să fiţi înapoi.
Căutătorul de minuni muia în cafeaua cu lapte felii mari de pâine de casă pe care întinsese unt şi miere şi acum le înfuleca de zor. Stătea aplecat în faţă şi ţinea mâna stângă întinsă pe masă, până dincolo de ceaşcă, parcă într-un gest instinctiv de a-şi apăra micul dejun.
Soţia lui stătea şi ea la masă, dar mânca fără prea multă poftă, privind în zare. Era tânără, avea ochii albaştri şi părul lins, de culoarea paiului, fără pic de strălucire.
Eu n-am răspuns nimic, dar eram foarte bucuros de prilejul acela de hoinăreală.
Căutătorul de minuni sosise în ajun, spre seară, cu o maşină prăfuită, pe care, după câteva manevre, a parcat-o lângă pod. Când s-a apropiat împreună cu fata, bunicul şi cu mine umflam roţile la bicicletă. A întrebat dacă avem bere rece, şi bunicul i-a zis că da, e rece ca apa râului în care-o ţine. Au intrat înăuntru şi bunicul a mers după ei ca să-i servească. Atunci am lăsat bicicleta şi am intrat şi eu.
După ce şi-a băut berea pe nerăsuflate, bărbatul a întrebat cum se poate ajunge la peşteră, şi bunicul i-a spus că e târziu ca să se mai urce până acolo.
Bărbatul a vrut să ştie dacă au unde dormi şi bunicul i-a spus că da.
Fata se apropiase de ferestruica ce dădea spre curte.
Pe urmă s-a întors şi s-a oprit în pragul uşii.
- Bună, mi-a spus.
Am salutat-o şi eu.
- Cum se numeşte satul ăsta?
I-am spus. A scos un pachet de ţigări boţit din buzunarul pantalonilor, şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat pe băncuţă, lângă mine.
- Mergi la şcoală? m-a întrebat.
Eu am răspuns că da. Că eram în vacanţă, desigur, dar că în septe
